Întoarcerea a fost târzie: Anișoara deja hotărâse tot.
Radu, cu o expresie posomorâtă, învârtea spaghetele pe furculiță. Anișoara, privindu-l, încerca să nu-și arate neliniștea, dar nu se putu abține:
— Nu-ți place, Radu?
El doar se încruntă și continuă să mănânce în tăcere.
— Le-am făcut exact după rețetă…
— E bine, — mormăi el, fără să se uite la ea.
— Atunci care e problema? Ce s-a întâmplat?
Radu aruncă furculița, oftă zgomotos și începu să se plimbe agitat prin bucătărie.
— M-am săturat până peste cap! — izbucni el. — Viața asta e o mocirlă! Serviciu — casă — tu în halat — mâncare — copil. Nu e viață, e iad!
Anișoara îngheță. Cuvintele lui o dureau mai rău decât o palmă. El continuă:
— Uită-te la tine! Erai frumoasă, acum ești… — se opri, căutând cuvintele potrivite. — O gospodină obosită. Soția lui Mihai e altfel: în concediu de creștere, merge la sală, mai câștigă bani și tot arată bine!
— Ei au bunica care ajută, tu în weekend doar dormi. Eu pur și simplu n-am timp, — încercă să explice Anișoara cu glas scăzut.
— Mereu ai scuze! În realitate, te-ai cocoțat pe mine și-ai ajuns să te degradezi. Am nevoie de spațiu! De o pauză! Mă mut. Singur. Nu știu pentru cât timp. Poate pentru totdeauna.
— Dar și Ionuț?
— O să plătesc pensia, cum se cade. O să-l vizitez și eu. Nu vei rămâne fără ajutor.
Radu se ridică. Anișoara, parcă trezită din vis, să-i taie calea:
— Dar pauza mea? Nu sunt și eu om? De numai tu poți fugi de griji?!
El se apropie, iritarea i se citea în voce:
— Tu ești mama! Punct. Rămâi cu copilul tău.
Cu aceste cuvinte, ieși, lăsând în urmă o tăcere grea. Anișoara rămase pe scaun, plângând în hohori. În cap îi bubuia: cum să trăiască mai departe? Da, Radu fusese rece, dar măcar era acolo. Susținerea, stabilitatea — totul se prăbușea.
Plecase fără măcar să-și ia






