Casa unde nu poți umbla în pantaloni
Ioan Mihailovici mergea în vizită după mult timp. Se îndrepta spre o femeie care îi tot apărea în gânduri – Elena. Și totuși, odată făcuse o promisiune: nicio relație, nicio familie nouă. Mai trecuse prin asta. Trăise și supraviețuise cu durere.
Soția din trecut plecase dintr-o dată. Spusese că nu-l iubise niciodată, iar copilul fusese o greșeală. Plecase, luându-și și băiatul. Ioan nu putea ierta. Nu putea uita cum îl legăna noapte, cum îl schimă, cum auzise prima dată „tati”. Apoi, tăcere. Instanțe, interdicții, distanță. Odată, mersese într-un alt oraș, văzuse băiatul pe prag, iar acesta strigase: „Tati, vreau la tine!” L-au împins. L-au tras în casă, ușa s-a închis, și mai auzise doar un țipet: „Tati!” și plânsul. Atunci, Ioan se frânsese. Hotărâse: nicio atașare. Doar munca. Doar singurătatea.
Dar Elena era altfel. Se strecurase în viața lui fără să deranjeze. Încet, fără să-l invadeze. Pur și simplu era. Se întâlneau întâmplător, vorbeau scurt, dar apoi el începuse să aștepte privirile ei. Apoi însuși o căuta – lângă magazin, lângă birou. Fără să insiste. Doar să fie aproape. Aflase: văduvă, băiatul aproape patru ani, locuia cu mama ei. Și nu lăsa bărbați aproape. Dar într-o zi, i-a zis să vină în vizită. „Te vei întâlni cu Dănuț”, spusese. Vocea îi tremura.
A luat o jucărie – un set mare de construcție. S-a îmbrăcat în cel mai bun costum. Inima îi bătea ca a unui adolescent. A apăsat soneria.
— Cine e? răsună o voce mică.
— Ioan Mihailovici.
— A, înțeleg. Intrați. Mama vine în curând. Bunica doarme, o doare capul. Dar… scoateți pantalonii!
— Ce? se miră Ioan.
— Păi, sunteți de pe afară. Mama spune că în pantalonii de afară sunt bacterii. Ne pot îmbolnăvi. Trebuie să-i scoateți imediat. La noi în casă e curat!
Băiatul era serios. Cămașă albă, papion, privire directă.
— Păi… pot să nu-i scot? Sunt curate.
— Atunci… puneți papucii ăștia. Sunt ai voștri. Mama i-a cumpărat. Ca să nu aduceți murdărie. Eu sunt Dănuț. Și dumneavoastră?
— Ioan. Încântat de cunoștință.
— La noi e strict. Eu nu umblu cu pantofi. Doar lângă perete și cu săritura peste covor.
— Și mama e strictă?
— Foarte. Dar bună. Mai ales dacă ești cuminte. Atunci nici papuci nu trebuie.
Ioan râse. Iar Dănuț îi luă mâna și spuse:
— Vă rămâneți pentru totdeauna?
— Aș vrea. Dacă tu nu te superi.
— Sunt de acord. Mama va fi fericită. Iar bunica… bunica o să se trezească și o să înțeleagă repede.
— De ce?
— Are nas fin. Și inimă. Simte când cineva e bun.
S-au așezat să adune construcția. Au râs, s-au certat. Băiatul se atașa, iar Ioan nu-și mai putea lua ochii de la el. Și deodată, auziră ușa deschizându-se.
— Mamă, a rămas în pantaloni! strigă Dănuț.
Elena râse. Apoi se apropie, îl atinse de umăr și șopti:
— Dacă ești gata, rămâi. Dar te avertizez: regulile noastre sunt ciudate.
Ioan zâmbi:
— Pentru voi, accept orice. Chiar și în chiloti pe covor. Important e să fi aproape.
Dănuț tăcu și șopti:
— Tati…
Ioan se întoarse. Băiatul își dădu ochii peste cap.
— Pot să te numesc așa?
Ioan nu răspunse. Doar dădu din cap. Simțea cum în piept, de multă vreme, ceva devenea luminos și cald. Venise. Nu în vizită. Acasă.






