Femeia care nu a existat

Nimeni n-o băga în seamă pe Viorica. Nici în autobuz, nici la farmacie, nici măcar în scara blocului unde trăise mai bine de douăzeci de ani. Oamenii treceau pe lângă ea fără să-și întoarcă privirea, de parcă ar fi fost parte din pereți: o placă de faianță crăpată, o cutie poștală fără broască, trepte scârțâitoare. Avea cincizeci și nouă de ani și simțea cum, cu fiecare an ce trece, se topește încet. Ca o fotografie veche ținută prea mult la soare — contururile se estompează întâi, apoi totul dispare.

La casă, vânzătoarea îi întindea restul fără să-i privească în ochi, de parcă s-ar fi temut să nu vadă ceva uitat și neplăcut acolo. Vecina de la etajul cinci îi arunca un sec „bună”, privind deasupra capului ei, de parcă ar saluta golul. Nici fiul nu mai suna des. „Mamă, am mult de lucru, te sun mai târziu.” „Mai târziu” dura deja a patra primăvară, și Viorica încetase să mai aștepte.

În fiecare dimineață, își punea o bluză curată, își lega cu grijă un batic și ieșea pe stradă. De parcă avea unde să meargă. De parcă o aștepta cineva. Dar nimeni nu o aștepta. Era singurul ei mod de a se mai ține — chiar dacă invizibil. O plimbare pe alee, o bancă în parc, o ceașcă de cafea ieftină de la automat — nu era nici odihnă, nici distracție. Era un gest de rezistență. Un țipăt înăbușit: „Mai sunt aici.”

Viorica se uita la ceilalți. La cei care râdeau, se certau, strigau în telefon, la cei care trăiau. Simțea între ea ei un zid invizibil, dar gros. Nici o privire nu se oprea asupra ei. De parcă nu era o persoană, ci un afiș pe un stâlp pe care nimeni nu-l mai citea demult.

Într-o zi, și-a cumpărat o jachetă de vânt. Galbenă. Atât de strălucitoare încât era aproape obraznică. Una pe care n-ai putea să o ignori. „Măcar o să se întoarcă cineva să se uite”, și-a zis ea. Dar nimeni nu s-a întors. Nici măcar casiera, când a înregistrat cumpărătura, nu și-a ridicat ochii. Jacheta a rămas doar o bucată de material. Iar Viorica — la fel de transparentă.

În seara aceea, în scara blocului cineva plângea. Viorica a ieșit să vadă. Pe scară, în umbra dintre etaje, stătea o fetiță. De vreo opt ani. Ochii îi erau umezi de lacrimi, obraji udi, buzele îi tremurau, iar lângă ea zăcea un trotinet rupt și un rucsac dezordonat — caietele împrăștiate, unele murdare.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Viorica. Vocea ei sunase neașteptat de fermă, cu o căldură tăioasă, fără măguliri sau milă.

— A zis că-s proastă… și a plecat, a șoptit fetița, fără să ridice ochii.

Viorica așezată lângă ea, a împins cu grijă mânerul rupt al trotinetului și s-a uitat la fetiță atent, cu adevărat.

— Și eu îți spun — nu ești proastă. Ești doar mică. Dar el e prost. Și poate și laș. Pentru că doar cei slabi rănesc pe alții. Iar să explici — e greu.

Fetița a înghițit în sec. A dat din cap. Și atunci, brusc, Viorica a simțit că e auzită. Cu adevărat. Au strâns împreună caietele, le-au pus în rucsac, le-au netezit coperțile. Trotinetul l-a lipit cu banda izolatoare veche, găsită într-un sertar. Tinea prost, dar fetița a zâmbit, de parcă ar fi fost aproape nou.

— Ești bună, a spus brusc fetița. Cum te cheamă?

— Viorica.

— Iar pe mine — Mădălina. Vrei să fii prietena mea? N-am deloc prietene.

— Bine, a răspuns Viorica. În acel cuvânt era ceva ce nu mai auzise de mult la ea. Căldură. Liniștea din ea s-a retras.

A doua zi, mergeau împreună pe aceeași alee. Viorica — în jacheta ei galbenă, Mădălina — cu o codiță despletită și un desen pe care îl ținea strâns.

— Uite, ești tu, a spus fetița. Te-am desenat.

Pe hârtie era o femeie. Într-o jachetă strălucitoare. Cu aripi uriașe. Abia încăpeau pe foișor, ieșind dincolo de marginile lui, de parcă ar fi fost gata să o ia în zbor.

Uneori, ca să redevii viu, nu-ți trebuie recunoașterea străzii. Nici mulțimi, nici aplauze. Uneori, e de ajuns să fii importantă. Măcar pentru cineva. Măcar pentru o fetiță plângând pe o scară murdară, ale cărei caiete s-au rupt și a cărei trotinet s-a stricat. Pentru că în clipa aceea — nu mai ești fundal. Nu mai ești umbră. Nu mai ești o pată transparentă în mulțime.

Ești lumină. Și sprijin. Ești aripa cuiva. Și „rămâi” altcuiva.

Оцініть статтю
Femeia care nu a existat