Greutatea amintirilor
Moarte mamei l-a lovit ca un pumn la care nu poți să te ferești. A ajuns abia a treia zi. Nu pentru că n-a apucat, ci pentru că nu a putut. Cum să deschizi ușa unei case în care vocea ei nu mai răsună? Cum să inhali aerul îmbibat cu parfumul ei? Cum să-i privești în ochi pe vecini și să roști un „bună”, când în gât te sufocă un „îmi pare rău”?
Trenul a sosit în zori. Gara l-a întâmpinat cu miros de fier ruginit, asfalt ud și o amărăciune grea. A coborât ultimul, cu un rucsac uzat pe spate și o față tăiată în piatră – așa cum arăta de ani de zile. În sala de așteptare, pe o bancă, dormea un vagabond înnodat ca un ghem, parcă încercând să se ascundă de lume. Totul părea dureros de familiar — și totuși străin, ca o fotografie ștearsă în care chipurile-ți sunt cunoscute, dar tu însuți ești un strain.
Casa din satul de lângă Iași stătea la fel, dar parcă îmbătrânise peste noapte. Fațada se desprindea, prispa se înclina, balustradele erau ruginite, iar vopseaua de pe ușă crapase ca pielea uscată, uitată de mult de grija cuiva. Treptele scârțâiau sub picioare, șoptind despre trecut.
Vecina Maria a deschis ușa imediat ce a bătut — de parcă stătea la pândă la cheia găurii. Într-un batic vechi, cu un halat decolorat și o față istovită de timp, s-a înmuiat totuși când l-a văzut. În ochii ei s-a iveat o căldură, ca și cum în fața ei nu stătea un bărbat cu umerii obosiți, ci băiatul care alerga odinioară după minge pe curtea plină de praf.
„În sfârșit ai ajuns”, a spus ea, fără mustrări, dar cu un firicel de reproș în glas. Și mai încet a adăugat: „Intră. Aici totul e la locul lui. Nimeni n-a atins nimic.”
În casă mirosea a ierburi și flori ofilite. Prin draperiile grele strecurauși raze subțiri de soare, culcându-se pe pervazul uzat și pe o servetelă veche, croșetată cu grijă. A intrat în camera mamei. Totul era așa cum își amintea: pătura pe canapea, împăturită la fel de îngrijit ca în copilărie; ceasul vechi de pe perete, al cărui tic-tac îl speria odinioară noaptea. Pe masă — un bilet: „Cheile de la pod în sertar. Știi unde sunt lucrurile.” S-a lăsat pe canapea, fără să-și scoată geaca. A stat așa, privind în gol. A cercetat cu ochii tavanul crăpat, abajurul acoperit de praf și rama decojită a ferestrei. Apoi s-a întins — în haine — și a căzut într-un somn adânc. Somnul l-a învăluit ca o pătură caldă, ascunzându-l de durere, iar pentru prima oară după mulți ani, nu s-a opus.
Dimineața a găsit ghiozdanul. Același cu care mergea la școală când era mic. Pielea era crăpată, închizătoarea stricată, colțurile frecate până la găuri, iar mânerul lipit stângaci cu scotch. Ghiozdanul seGhiozdanul se prăfuia pe raftul de sus al dulapului, acoperit cu o pânză veche, de parcă mama îl păstra ca pe o comoară, fără să-și poată desparte de el.
