Iancuța stătea în fața calculatorului, dar nu se uita la ecran, ci pe geam. Ultimele zile călduroase de septembrie. Dar nici măcar la asta nu se gândea, ci la ce să facă cu banii neașteptați din bonusul primit.
„Ionuț are nevoie de papuci noi. Crește băiatul, arde tot pe el. Ar trebui și o jachetă, dar până la primăvară o să-i fie mică. Mai bine pun banii deoparte pentru concediu și, în sfârșit, vara viitoare să mergem la mare…” Dar atunci, în birou a intrat Sorina și i-a întrerupt gândurile.
– Ce părere ai? Te uiți? Am cumpărat un nou palton! Îmi vine bine, nu-i așa? Scump groaznic, dar merită. – A întins mâinile larg, arătându-și achiziția. – Ei, cum e?
– Și ghetele noi? Piele? – a întrebat Elena, colega Iancuței. – O ploaie și faci o tură pe drumurile noastre, și se destramă ghetele tale.
„Poate că și eu ar trebui să-mi cumpăr un palton nou? Nu, serios. Port același de patru ani. Dar mama… Mama nu o să înțeleagă, o să mă mustre cum se cade. Am aproape patruzeci de ani și încă mă tem de ce-o să spună mama. Pot să-mi fac un cadou măcar o dată în viață. Mai ales că nu afectează bugetul familiei. Eu am câștigat banii ăștia. Am dreptul să-i folosesc cum vreau. Sorina e mai mică doar cu patru ani, dar pare cu zece. Adevărat, ea nu are un copil de zece ani și o mamă severă care încă mă consideră o fetiță neștiutoare”, se gândea Iancuța, privind-o pe Sorina în paltonul la modă.
Între timp, fetele se certau pe ceva.
– Lasă, îți e ciudă. În ploaie port ghetele vechi. Ce plicticoși sunteți. Mă duc să le arăt fetelor de la contabilitate – a spus Sori supărată și s-a îndreptat spre ușă.
– Sori, stai! – a strigat-o Iancuța. – Unde l-ai cumpărat?
– Ți-a plăcut? – Sori s-a întors la biroul ei. – Ia. – A scos din buzunar un card de reduceri. – Aici e adresa și reducerea e bună.
– A, doar am întrebat – s-a împotmolit Iancuța, fără să-și ia ochii de pe card.
– Hai, trăim o singură dată. Bine, mă duc să mă laud mai departe – a zis Sori și a ieșit din birou, lăsând cardul pe masă.
– Iancuțo, la ce te gândești? – a întrebat Elena, aruncându-i o privire de după monitor.
– Am nevoie de un palton nou de mult. Am primit bonusul, poate ar trebui să-mi cumpăr și eu?
Elena a dat din umeri.
– Scump și nepractic. Sorina e dusă la serviciu cu mașina de prietenul ei. Tu în el o să mergi cu microbuzele la ore de vârf. Și mama ta… Uf, Iancuțo, uită-te, te omoară împreună cu paltonul.
Prietenele au izbucnit în râs fără să se înțeleagă.
– Ție îți e ușor să vorbești, ai soț. Îți iei haine noi aproape în fiecare sezon. Eu toată viața am cumpărat pe principiul rămășițelor. Prima dată pun bani deoparte pentru chirie, apoi pentru mâncare, pentru Ionuț nu ajung niciodată, crește ca drojdia. Iar din ce rămâne, încerc să-mi iau și eu ceva măcar. Și mă bucur dacă reușesc să cumpăr ceva la reducere – a oftat Iancuța.
– Hei, te-ai blocat din nou? Atunci nu te gândi, du-te după serviciu la magazin – a spus Elena, cea chibzuită. – Dar, să știi, te îmbraci ca o mătușă. Scuze. Sorina e o vânturătoare, dar bărbații se țin de ea ca peștii de momeală. Tu ești frumoasă. Și ai caracter de aur. Dacă te-ai mai îmbrăca, n-ai mai scăpa de bărbați. Așa e, te întâlnești după haine. Bărbații iubesc cu ochii. Și nu o mai asculta pe mama ta. Fă-ți un cadou – a zâmbit Elena și s-a ascuns în spatele monitorului.
***
Iancuța s-a măritat târziu. Cu o mamă atât de strictă, fostă profesoară de matematică, e miraculos că s-a măritat deloc. Toată viața s-a temut să nu o dezamăgească, mereu a fost premiantă.
Dar și mama ei e de înțeles. A crescut-o singură. Când nu împlinise nici cinci ani, părinții au divorțat. Tatăl a început să bea. Mereu lipseau banii, trăiau greu și cumpătat. Nu primeau pensie alimentară de la tată, ci lacrimi. Cinci ani mai târziu,
