Rodica pipăi în buzunarul halatului o cutiuță mică de catifea și o strânse convulsiv în palmă. Inima îi bătea atât de tare, încât i se părea că o aude în toată casa. Din spatele peretelui se auzea zumzetul monoton al televizorului – Andrei urmărea știrile de seară, ca în fiecare zi de douăzeci și șapte de ani de când erau împreună.
— Rodico, vrei ceai? — strigă el din sufragerie.
— Da, vin imediat, — răspunse ea, ținând în continuare cutiuța strânsă în mână. — Lasă-mă să termin ceva.
Sta la fereastra bucătăriei și privea curtea, unde copiii vecinilor jucau fotbal între mașinile parcate. O scenă obișnuită, dar astăzi totul părea diferit, de parcă ar fi văzut-o pentru ultima oară.
Cutiuța o ardea în palmă. Înăuntru erau niște manșete de aur cu mici diamante — un dar pe care îl pregătise pentru Andrei de trei luni, pentru aniversarea căsătoriei. Economisise din fiecare salariu, renunțase la creme și medicamente, doar ca să-i poată face o surpriză, să-i arate cât îl apreciază.
Dar ieri totul se schimbase.
— Vii sau nu? — o strigă Andrei nerăbdător. — A început emisiunea.
Rodica inspiră adânc și se duse în sufragerie. Soțul stătea în fotoliul lui preferat, într-un tricou uzat și pantaloni de casă. Pe măsuța de cafea erau două cești de ceai și un ziar deschis.
— Ai auzit de Luminița Rotaru, colega noastră de clasă? — întrebă el, fără să ridice ochii de la televizor.
Rodica îngheță cu ceașca în mână. Despre ea gândise toată noaptea.
— O știu. De ce?
— Am dat peste ea azi lângă magazin. Spune că s-a despărțit recent. Soțul a plecat după o tânără. Te-ai putea gândi, după treizeci de ani de căsnicie?
Rodica puse ceașca înapoi pe masă. Îi tremurau mâinile.
— Și ce face acum?
— Locuiește singură într-un apartament mic, lucrează ca femeie de serviciu. E păcat. Era o fată bună pe vremuri.
Andrei clătină din cap și schimbă canalul. Pe ecran sclipeau reclame.
Rodica tăcea. Nu-i putea spune că văzuse întâlnirea cu proprii ochi. Că stătuse în tihnă, printre rafturile magazinului, și auzise fiecare cuvânt. Că îi văzuse pe el o îmbrățișând-o pe Luminița, pe ea lipindu-se de el, și pe ei doi făcându-și planuri pentru a doua zi.
— Rodico, ce e cu tine azi? — Andrei se uită în sfârșit la ea. — Te doare ceva?
— Nu, sunt bine. Doar obosită. A fost o zi grea la muncă.
— Aha. Atunci culcă-te mai devreme.
Se întoarse iar la televizor. Rodica se ridică și se duse în bucătărie, prefăcându-se că aranjează vasele. Cutiuța din buzunar îi părea acum grea ca piatra.
Își aminti cum văzu manșetele acum trei luni, în vitrina unui magazin de bijuterii. Cum stătuse acolo, admirându-le, imaginându-și cât se va bucura Andrei. Mereu îi plăcuseră lucrurile frumoase, deși rareori își cumpăra ceva. Spunea că familia e mai importantă.
Familia. Ce ironie.
Rodica deschise cutiuța. Manșetele străluceau sub lumina lămpii. Frumoase, scumpe. Exact genul pe care soțul ei nu și l-ar fi cumpărat niciodată singur.
— Dragă, mă duc până la magazin — se auzi vocea lui Andrei din hol. — Nu mai avem pâine.
— Bine — răspunse ea.
Ușa se trânti. Rodica se apropie de fereastră și-l văzu pe Andrei mergând spre stația de autobuz, nu spre magazin. Exact unde se întâlniseră cu Luminița cu o zi înainte.
Închise cutiuța și se duse în dormitor. Pe măsuța de toaletă erau fotografii — nunta lor, nașterea fiului, Costel, prima vacanță la mare. Fețe fericite, îmbrățișări, zâmbete. Oare toate astea fuseseră o minciună?
Rodica luă fotografia de la nuntă. Andrei în costum alb, ea în rochie lungă cu voal. Tineri, îndrăgostiți, plini de vise. Aveau amândoi douăzeci și patru de ani, viața înainte.
— Mamă, sunt eu! — se auzi soneria, apoi vocea fiului. — Deschide!
Rodica ascunse cutiuța într-un sertar și se duse să deschidă. Costel stătea pe prag cu câteva pungi în mână.
— Ce bine că ai venit — îl îmbrățișă.
— Am zis să trec pe la voi, n-am mai fost de mult — se duse în bucătărie și puse punga pe masă. — Unde e tata?
— A ieșit la magazin — minți ea. — Vine îndată.
Costel umplu ceainicul și-l puse pe plită.
— Mamă, ești bine? Pari obosită.
— Da, sunt bine. Doar muncă multă.
— A, înțeleg. Apropo, ți l-ai prezentat pe Marian? Colegul meu de la serviciu. E un tip de treabă, singur. Poți veni cu tata în weekend să vedeți noul meu apartament?
Rodica dădu din cap, deși abia îl auzea. În minte îi răsuna aceeași întrebare: de cât timp mințea Andrei? O iubea pe Luminița? Pleca de-acasă?
— Mamă, mă asculți? — Costel îi făcu cu mâna.
— Da, despre apartament spuneai.
— Nu, te întrebam dacă vrei un câine. Îți amintești cum visam în copilărie? Acum ați avea timp.
— Un câine? — repetă ea. — De ce?
— Păi… să ai companie. Nu mai sunteți tineri, trebuie să vă simțiți singuri.
Singuri. Tocmai atinsese punctul sensibil.
— Costele, spune-mi drept — se așeză în fața lui — ești fericit în căsnicie?
Fiul ridică din sprâncene.
— Ce întrebare e asta? Desigur. Măria e soție perfectă.
— Dar dacă ai afla că te înșală?
— Mamă! — aproape că se înecă cu ceaiul. — Ce vorbești? Măria n-ar face așa ceva! De unde-ți vin ideile astea?
Rodica realiză că mersese prea departe.
— A, nimic. Am văRodica își dădu seama că singura companie de care avea nevoie nu era un câine, ci demnitatea pe care și-o recâștigase în clipa în care îi închisese ușa în urma lui Andrei.






