– Nu mai exiști aici! – glasul Rodicii zgâlțâia de mânie. – Ai înțeles? Nu mai ai loc în familia asta!
– Rodico, liniștește-te, – încercă Mihai să intervină, dar soția îi tăie vorba.
– Taci din gură! Tăcând toți anii ăștia, i-ai dat de înțeles că poate face orice!
Andreea stătea pe pragul sufrageriei, cu geanta de călătorie în mână. Față albă ca varul, buze tremurânde, dar privirea îndoită de mândrie.
– Bine, mamă. Cum zici tu.
– Nu-mi spune mamă! – izbucni Rodica. – Am o singură fiică, și nu tu ești!
Mihai se prăbuși într-un fotoliu, acoperindu-și fața cu palmele. Andreea îi aruncă o privire, așteptând un cuvânt de apărare. Bărbatul păstră tăcerea.
– Tati? – șopti ea.
– Andreea, poate nu așa de brusc? – ridică Mihai capul. – Haideți să vorbim cu răceală.
– Despre ce? – Rodica fâlfâi o fotografie de pe masă, trântind-o de podea. Sticla se fărâmă în țandări. – Ne-a dezonorat familia! Întreg Hînceștiul acum arată cu degetul spre noi!
Andreea privi rama spartă. Fotografia de Anul Nou – familie fericită, zâmbete sincere. Acum părea o batjocură crudă.
– Mămică… Rodica Mihailovna, – se corectă ea, – n-am vrut să se întâmple așa.
– N-ai vrut? – mama făcu un pas spre ea. – Te fuți cu un însurat! Dărâmi o familie! Și acum nici nu-ți e rușine să-i faci copil!
Andreea își apăsă instinctiv mâna pe burtă. Sarcina era mică, dar vestea bâzâia deja prin orașul lor cât un colț de brânză.
– Îl iubesc, – spuse ea încet.
– Iubire! – o mimă Rodica. – Un bătrân de patruzeci de ani cu trei copii! Ce ai mai așa deosebit, măi fată, că și-a lăsat nevasta pentru tine?
Andreea se albi și mai tare.
– Mă iubește. Vom trăi împreună.
– Unde? – întrebă mama cu răutate. – Aici? În casa mea? Crezi că-ți dau voie să-l aduci pe… pe…
– Rodico, ajunge, – se amestecă Mihai. – E totuși copilul nostru.
– Nostru? – soția se învârti ca vârtejul spre el. – Eu nu-am născut așa făpturi! Am crescut-o, dus-o la facultate, căutată slujbă. Și ea ce face? Se combină cu primul flăcău dat peste cap!
Andreea puse geanta la pământ.
– Adrian nu-i vreun flăcău oarecare. Ne știm de-un an.
– Aaaa, de-un an! – Rodica își flutură mâinile ca la rugăciune. – Deci un an de zile m-ai mințit! Ziceai că stai la muncă peste program, și te fâțâi cu amantul!
– N-am mințit, doar…
– Doar ce? Doar ai ascuns? Asta-i minciună cu poftă!
Mihai se
Anca sorbi din ceaiul fierbinte, privind ploaia care bătea în geam, și se întrebă dacă mâine, când va încerca să vorbească cu soția lui Victor, va afla că dragostea lor e doar un vis mincinos sau un nou început, cu capul în nori și picioarele în noroi.
