17 august 2024 Jurnalul meu
Astăzi mam prins din nou în gând să mă ruşinez de mama mea. Încă de când eram mic, colegii din liceu nu încetau să râdă de mine, zicând că e o fetiţă bătrână pentru că am părinţi mai în vârstă decât ei. Se pare că societatea noastră încă crede că părinţii trebuie să aibă vârste proaspete, nu doar din motive biologice, ci şi pentru a nu fi ţinţi de batjocuri.
Eu nu am decât şaptesprezece ani, iar mama, Elena, a împlinit deja şaizeci şi cinci de ani. Toţi băieţii din clasa mea mă tachinau că mama mea e o doamnă învechită. Chiar şi atunci când, la şcoala generală, părinţii altor copii veneau să ne ia de la curs, în locul lor a apărut bunica Vasilica, şchioapă şi cu mers șchiopătar. Ma făcut să mă simt ruşinat, iar starea mea de spirit a fost mereu înălțat de jenă.
De câteva ori am fugit de acasă, lipsind săptămâni întregi. Ancuța, prietena mea din cartier, nu se sătua să mă îndemne să mă întorc, să mă convingă să nu mai reacţionez aşa. Eu însă credeam că mă trăda, că mă răneşte și că ma dezamăgit profund.
Într-o zi, am ajuns în apartamentul nostru și am găsit că mama nu era acasă. Vecina, doamna Costache, mia spus că Ancuța a suferit un infarct și a fost spitalizată, iar că totul era vina mea. Nu ţia făcut nimic rău, mia spus ea, dar eu nu mai credeam nimic.
Întro iarnă geroasă, am găsit în coşul de gunoi un pui de om cu ochii înlăcrimaţi. Lam luat acasă şi lam crescut ca pe propriul fiu. Familia lui Radu la lăsat să moară în gunoi, iar Ancuța ia dedicat întreaga viață. De aceea era bătrână când eu încă eram adolescent.
Acum, privind în urmă, îmi dau seama că și eu am greșit. Am început să mă ruşinez pentru faptele mele, am alergat la spital să-mi caut mama, am căzut pe genunchi, iam sărutat mâinile și iam cerut iertare. Ea ma iertat, pentru că este totuşi copilul ei.
Mam învățat că ruşinea nu trebuie să fie un lanţ. Poate că am greșit, dar învăţ să cresc lângă cei dragi, să nu judec dincolo de aparenţe și să accept că viaţa poate fi încărcată de iertare.
Radu.
