Maria avea deja şaisprezece ani. Era pe cale să-şi ia pensia, dar nu se grăbea. În seara aceea termină postul, îşi schimbă halatul și se îndreaptă spre casă. Ploua torențial, iar ea nu avea umbrelă. Îşi trasă gluga deasupra capului și se îndreptă spre staţia de autobuz de lângă Piaţa Unirii. Dintr-o dată auzi un plâns de copil pe o bancă zăcea un nou-născut, înfăşurat într-un şal de bumbac.
Luaţi în braţe puiul, începu să-l liniștească cu glasul ei molcom. Apoi se întoarse în grabă la spital, căci bebeluşul era ud până la piele. Chemă un pediatru să-l examineze.
E un băieţel, în jur de două săptămâni. Se vede sănătos. Nu ştiu de ce lau abandonat. Un copil aşa merită să fie iubit şi răsfăţat zise doctorul.
Maria hotărî să rămână la gardă de noapte, ca să nu adoarmă în timp ce micuţul se agita. Chiar atunci sosise poliţia, trebuia să depună declaraţii. Maria nu llăsă nicicând din mână.
După două ore, secţia de poliţie se întoarse cu un cuplu tânăr. Fata era cu ochii roşii, băiatul cu obrajii palizi.
Arătaţine copilul. Poate că e al nostru spuse fata, tremurând.
Îmbrăcară halatele albe şi se îndreptară spre secţia de pediatrie. Când fetiţa-și zări propriul fiu, începu să plângă în hohote. Mama îl strânse la piept şi nu voia să-l lase să plece. Maria nu înţelegea nimic. Atunci un ofiţer il explică totul:
Ana şi Radu se întâlneau în secret, părinţii lor fiind împotriva lor. Mama Anei reuşea să tolereze, dar mama lui Radu făcea tot ce putea să-i supere pe potenţialii ginere. Când sa născut băiatul, părinţii credeau că mama lui Radu se va linişti şi se va bucura de veste. În schimb, mama lui Radu era convinsă că Ana a avut copilul cu altcineva departe total falsă. Așa că, în timp ce le permitea tinerilor să meargă la cinema, ea a aruncat bebeluşul lângă spital, sperând să scape de potenţiala-nenorocire.
Şi aşa se termină povestea. Cel mai probabil, micuţul nu va mai cunoaşte niciodată bunica lui
