Azi îți povestesc ceva ce mi s-a întâmplat pe când eram la magazinul din Iași și am avut parte de o scenă ce mi-a rămas în minte.
Era o zi obișnuită, mă uitam prin rafturi și l-am zărit pe Andrei, un băiat slab, cu haine cam vechi, dar aranjate cu grijă. Stătea lângă borcanul cu gem de zmeură, lăsânduse cu ochii să-l privească, când proprietarul, domnul Ion, sa apropiat:
Salut, Andrei, ce faci?
Bine, domnule, nu mă plâng
Cum e mama, a revenit la muncă?
Nu, încă e acasă, nu se simte prea bine
Vrei săți cumperi niște gem?
Eu doar mă uit. Mama iubește gemul de zmeură, dar nu avem lei săl luăm.
Atunci dă-mi brățara ta, țio făcusem singur, nu?
Pe încheietura lui Andrei era o brățară făcută acasă din fire de telefon colorate, împletită cu migală.
Da, domnule, dar e mică.
O iau pentru nepotul meu. Ce zici?
Cred că nu o să-mi aducă banii de care am nevoie
Exact suma pe care o cere borcanul de gem. Ai muncit mult la modelul ăsta!
Da, am stat trei nopți în fața lui
Deci e înțeles! Brățara e a mea, gemul al tău, sau mai bine zis al tău și al mamei mele!
Mulțumesc, sunteți foarte drăguți.
Andrei a zâmbit, a luat borcanul și a scos brățara de pe încheietură, dând-o lui Ion.
O zi frumoasă, domnule!
Ne auzim mai târziu, Andrei!
Femeia lui Ion, Maria, era la casă și, ascultând discuția, zâmbea. Când a observat că eram uimit, mia explicat:
Vor veni și alți adolescenți, familiile lor nu pot săși permită alimente bune, iar Ion încearcă să îi ajute cumpărând ce poate de la băieți. Odată, mia cerut săi vândă un băț de aruncat; el a plătit cu o bucată de salam bun
Am plecat din magazin cu gândul la bunătatea lui Ion. Nam fi crezut că omul care mereu cântărea totul cu strictețe, ajustând greutatea când ceasul arăta puțin peste, are și o inimă atât de mare pentru cei nevoiași.
Ion era cunoscut în cartier, magazinul lui era mereu plin, iar el și Maria întotdeauna întreba clienții Ce mai faci? cu zâmbet larg și încerca să-i servească cât de repede se putea.
Anii au zburat ca apa. Ion a îmbătrânit și a plecat dintre noi La înmormântare au fost mulți oameni, iar lângă ea sau adunat trei locotenenti. Stăteau la margine, apoi sau apropiat de soția lui, iau sărutat mâna și iau rostit condoleanțe.
Era băieții pe care Ion îi sprijinea cu generozitate. Când mă aplecam săîi iau rămas bun, am văzut în sicriul lui câteva obiecte de copil, inclusiv brățara aceea, amintirea unei bunătăți reale. Ion nu le dădea doar mâncare, ci le oferea și iluzia unei schimburi corecte, transformândui pe băieți în viitori bărbați cu respect pentru ajutor și sinceritate.
