Nu vreau altă noră, iar tu fă ce vrei! a zis mama către fiu, iar glasul ei plutea ca și cum venea prin valuri de ceață groasă.
Mircea își termina studiile pe la Universitatea din Iași, și atunci a simțit că ar fi clipa potrivită să se însoare cu prima lui dragoste din liceu, Dorina. Dorina avea ochii coborâți dintr-o legendă veche și un zâmbet de miere, dar, dincolo de farmecul ascuns, era și o fată înțeleaptă. Tocmai termina lucrarea de masterat, printre pagini care alunecau ca niște corăbii pe un Prut albastru. S-au înțeles amândoi să se cunune, odată ce ea își apăra lucrarea.
A venit ceasul ca Mircea să-i spună mamei sale despre nuntă, însă vorbele femeii au curmat orice bucurie: mama i-a spus că, ori se însoară cu Irina din strada vecină, ori cu nimeni altcineva. Privirea ei era de parcă ar fi căutat altă realitate în oglindă. Și-apoi l-a întrebat: Ce-i mai important pentru tine, dragul mamei, inima sau viața de domn mare? Ea vedea deja cum fiul său ajunge om de seamă: director, poate chiar consul la București.
Irina avea rădăcini în neam cinstit și cu avere, iar de multă vreme se uita pe furiș la Mircea, visând la el ca la luna de pe cer. Dar Mircea era băiatul care-și pusese toată dragostea în Dorina, fata cu origini modeste, dintr-o familie despre care șușotiseră vecinii pe la colțuri; mama Dorinei avea o faimă nefastă, purta în urmă un nor de vorbe grele. Ce-ar fi zis satul, ce-ar fi șoptit Unchiul Dorel sau Mătușa Vasilica la colțul străzii?
Nu-mi trebuie mie altă noră! a tunat ea din nou, și cuvintele s-au împrăștiat prin cameră ca niște păsări negre. Fă cum vrei!
Zile în șir Mircea și-a topit vorbele încercând să o înduplece. Dar mama sa era mai tare decât piatra de la mormântul bunicului. I-a zis că, de se-nsoară cu Dorina, îl va blestema; și blestemul ei părea să se sprijine greu pe pieptul lui, ca o plapumă udă. Atunci, Mircea s-a speriat. Se vedea plutind printre blocuri vechi de la Chișinău, într-o lume unde totul era pe dos.
Totuși, a mai trăit un vis cu Dorina vreme de șase luni, dar iubirea lor s-a stins încet, ca o lustră veche când cade curentul.
La urmă, Mircea a luat-o pe Irina de nevastă. Fata chiar îl iubea ca într-o poezie cu frunze galbene, dar n-au făcut nuntă, de parcă evenimentul s-ar fi petrecut în altă lume, undeva pe o câmpie cu fluturi de sticlă. Mircea nu voia să apară vreo poză cu el însurat, de teama ca Dorina să nu vadă. Cum familia Irinei era avută, Mircea a ajuns să locuiască într-o casă mare, cu camere în care vântul făcea să danseze umbre din altă epocă. Părinții Irinei l-au ajutat să urce pe scara carierei, dar liniștea nu i-a intrat niciodată în suflet.
Mircea nu a vrut să facă copii. Când Irina și-a dat seama că degeaba îl roagă să-și dorească un prunc, a depus singură actele de divorț. Când s-a întâmplat asta, Mircea avea patruzeci de ani, iar Irina treizeci și opt. Apoi Irina s-a recăsătorit, a născut o fetiță, și părea cu adevărat fericită, ca și cum ar fi găsit o ieșire secretă din visul cu pereți de carton.
Mircea visa noapte de noapte că s-a căsătorit cu Dorina, încerca să o găsească, se rătăcea prin piețele din Bălți, dar totul era în ceață. Iar într-o dimineață aflat că nu mai este. Un amic i-a spus că, după despărțire, Dorina s-a măritat cu primul venit, un om rău, care, într-o noapte cu miros greu de petrol, a bătut-o până și-a pierdut sufletul.
Apoi, Mircea s-a mutat în apartamentul vechi al părinților săi, stradă fără nume, cu ferestre care visau la alte vieți, și-a început să-și înece zilele și nopțile în vin ieftin de Chitcani. Privea mereu fotografia Dorinei, ca și cum ea i-ar fi trimis semnale dintr-un vis care n-a vrut niciodată să se termine. Și niciodată nu a putut ierta mama, nici dacă timpul s-ar fi scurs pe dos.
