Timp de vreo oră am urmărit niște viitori părinți, abia ieșiți din liceu, plutind prin atmosfera tulbure ca într-un vis stins.
Nu demult am ajuns la cabinetul ginecologic. Ca de fiecare dată, sala de așteptare era plină, iar doctorița întârzia, parcă timpul curgea pe altă frecvență. În spatele meu, trona o fată însărcinată, nu părea să aibă mai mult de optsprezece ani. Nu venise singurăîl avea alături pe tatăl copilului, tot cam de vârsta ei. Părinții aceștia tineri nu păreau atingi de vreo grijă pentru cei din jur, mișunau printre gândurile lor, libertini și zâmbitori. Băiatul râdea tare, cu ecou pe hol, de parcă ar fi găsit secretul universului pentru că avea să aibă băiat:
Nu-i așa că e tare că e băiat? Hiiii-hi-hi-hi-hi…
A repetat propoziția asta de vreo zece ori, apoi dintr-o dată, ca o scânteie în somn, l-a străfulgerat o idee:
Stai, încă nu l-am botezat! Să-i dăm numele unui doctor!
A început să mărșăluiască visător pe coridor, citind nume de pe plăcuțele medicilor și făcând comentarii despre fiecare. Când și-a terminat periplul, s-a trântit lângă fată și a izbucnit din nou în râs. O femeie mai în vârstă a trecut pe lângă ei și i-a aruncat o privire ascuțită:
Tinere, te rog să te potolești!
Băiatul s-a întors buimac către femeie, a ridicat sprâncenele mirat, și a zis:
Poate și bunica e însărcinată! Ha-ha-ha-ha…
Fata râdea și ea, încet și fără rost, cu acea expresie nedeslușită, ca și cum ar fi visat ceva dulce și alunecos. M-am abținut cu greu să nu intervin, nu voiam să mă iau la harță cu o gravidă într-un vis care refuza să se termine. Apoi, subiectul s-a schimbat bruscca norii pe cer:
Mor de foame! Ia-u-u-u-u…
Mi-e foame, și încă mai avem vreo jumătate de oră până să ne vină rândul…
Hai la colț, la plăcinte! Ne întoarcem după!
N-am chef de plăcinte.
Ai devenit mofturoasă! Hihi-ho-ho-ho…
Discuțiile lor făceau ca aerul din jur să vibreze, parcă dura mai mult fiecare clipă. Din fericire, la un moment dat, cei doi au ieșitpoate spre plăcinte, poate spre găluște cu prune, nici nu mai conta, important era că au dispărut.
Am rămas cu o senzație stranie, ca un ecou rece: la ce fel de educație mă pot aștepta pentru un copil crescut de asemenea părinți? Probabil că odrasla va ajunge să semene, la rândul ei, cu niște pui de visători răsfățați. Poate că bunicii vor încerca să intervină în creșterea lui, deși, dacă ei i-au crescut pe ăștia, la ce schimbare să mă mai aștept pentru nepoți?
