Bunică, am o rugăminte la tine. Chiar am nevoie de bani.
Mulți.
Nepotul a venit la ea spre seară. Se vedea clar că e neliniștit.
De obicei, trecea pe la Tudorița Maria cam de două ori pe săptămână. Dacă era nevoie mergea la magazin, scotea gunoiul. Ba chiar i-a reparat cândva și canapeaua, zicând că mai duce puțin. Tot timpul era calm, sigur pe el. Dar acum era tot un ghem de emoții.
Tudorița Maria tot timpul era cu ochii-n patru numai nebunii prin lume!
Andrei, pot să te întreb de ce ai nevoie de bani? Și cât înseamnă mulți? Tudorița Maria înălță sprânceana cu băgare de seamă.
Andrei era nepotul cel mare. Băiat de treabă, cu inimă bună. Terminase liceul anul trecut. Muncea și făcea facultatea la fără frecvență. Părinții nu prea avuseseră ce să-i reproșeze. Dar la ce i-or trebui lui atâția bani?
Nu pot să-ți spun deocamdată, dar promit că-ți dau înapoi, Andrei s-a fâstâcit, nu deodată, cu puțin câte puțin.
Știi și tu că eu trăiesc din pensie, Tudorița Maria oftă, neștiind ce să facă, Deci cât îți trebuie?
O sută de mii.
De ce nu încerci la părinți? întrebă automat Tudorița Maria, deja anticipând răspunsul. Ginerele ei, tatăl lui Andrei, era un om foarte sobru. Mereu considera că băiatul trebuie să se descurce singur, să-și rezolve treburile după vârstă și să nu bage nasul unde nu-i fierbe oala.
Nu-mi dau, confirmă Andrei gândul ei.
Poate a intrat în vreo belea? Și dacă îi dau eu, îl bag mai rău în bucluc? Sau, dacă nu-i dau, ajunge și mai rău? Tudorița Maria s-a uitat întrebător la nepot.
Bunică, să nu crezi că-i ceva rău, interpretă Andrei privirea ei, promit că-ți dau tot, în trei luni! Ce-ți, nu mă crezi?
Poate că trebuie să-i dau. Chiar dacă nu mai văd banii. Odată în viață trebuie să aibă și el un om care să-l susțină. Nu trebuie să piardă încrederea în oameni. Oricum banii aceștia îi țin pentru Doamne ferește. Poate ăsta e momentul. A venit la mine. Nu-i momentul să mă gândesc la ce-o fi cu mine, la sicriu e prea devreme! Oricum, când s-o întâmpla, or să mă îngroape cumva… Pe cei vii trebuie să îi ai în grijă! Și mai ales pe ai tăi, cui dacă nu lor să le dai încredere?
Se zice că dacă dai cu împrumut, pune cruce banilor. Tinerii de azi, cine-i mai înțelege? Uneori habar n-ai ce gândesc! Dar niciodată Andrei nu m-a dezamăgit!
Bine, ți-i dau. Pe trei luni, cum ai zis. Dar nu crezi că ar fi mai bine să știe și părinții?
Bunică, tu știi că te iubesc mult. Și mereu mi-am ținut cuvântul. Dar dacă nu poți, încerc la bancă, am salariu.
A doua zi de dimineață, Tudorița Maria s-a dus la bancă, a scos ce trebuie (dor din contul ei de la Moldindconbank, unde pune pensia) și i-a dat lui Andrei banii.
Andrei s-a luminat la față, a pupat-o și a mulțumit:
Mulțumesc, bunică, ești cel mai apropiat om pentru mine. Îți aduc banii, și a șters-o imediat.
Tudorița Maria s-a întors acasă, și-a turnat un ceai și a început să-și facă gânduri. De câte ori în viață nu a avut ea nevoie urgentă de bani? Și mereu s-a găsit cineva care să o ajute. Acum vremurile s-au schimbat, fiecare pentru el. Eh, ce greu a ajuns azi!
După o săptămână, Andrei a dat buzna la ea vesel tun:
Bunică, uite o parte, am luat avansul la salariu. Pot veni mâine la tine cu cineva?
Poftiți, sigur să vii, fac plăcinta ta preferată, cu mac, i-a zâmbit Tudorița Maria. S-a și bucurat, va afla, poate, ce până la urmă se întâmplă. Era curioasă dacă Andrei e bine.
Seara, Andrei a apărut. Nu singur. Alături era o fată subțirică:
Bunică, fă cunoștință, ea e Viorica. Viorica, bunica Tudorița Maria.
Bună ziua, doamnă Maria, mulțumesc nespus de mult! a zâmbit Viorica și-a dat noroc sfios.
Intrați, vă rog, mă bucur mult, oftă ușurată Tudorița. Fata chiar îi plăcu de la început.
S-au pus la ceai cu plăcintă.
Bunică, nu ți-am putut zice atunci. Viorica era terminată. Mama ei a avut brusc probleme grave de sănătate. N-avea cine ajuta. Și Viorica e așa, superstițioasă, nu m-a lăsat să spun de ce am nevoie de bani. Dar acum e bine, au operat-o pe mama, pronosticul e bun, Andrei i-a aruncat Vioricăi o privire duioasă nu-i așa? și i-a luat mâna.
Vă mulțumesc, sunteți atât de bună, n-am cuvinte! Viorica și-a șters o lacrimă.
Gata, Viorico, las’ lacrimile, totul a trecut, Andrei s-a ridicat de la masă, bunică, noi plecăm, să o conduc pe Viorica, e târziu.
Mergeți, copii, noapte bună și Dumnezeu să vă aibă-n pază! Tudorița i-a însemnat cu semnul crucii.
A crescut nepotul, băiat de cinste. Bine-am făcut că am avut încredere. Nu era vorba doar de bani, ci mai mult despre încredere și apropiere.
În două luni, Andrei a dat toți banii și a povestit bunicii:
Să vezi, medicul a spus că au venit la timp. Dacă n-ai fi sărit tu atunci, putea să se termine rău. Merci, bunică. N-am știut ce să fac pentru Viorica, dar acum am înțeles că mereu e cineva de găsit la greu, dacă ai încredere. Bunico, pentru tine aș face tot, ești cea mai grozavă!
Tudorița Maria i-a netezit părul, ca când era mic:
Bine, fugi, să veniți pe la mine, cu Viorica, vă aștept!
Venim negreșit, Andrei a strâns-o în brațe.
Bunica a închis ușa după el și și-a amintit cum îi zicea bunica ei când era mică:
Trebuie să-i ajuți mereu pe ai tăi. Așa au făcut de când e Moldova. Cine stă cu sufletul deschis, nici rudele nu-i întorc spatele! Să nu uiți asta niciodată.În bucătăria mică, aburii ceaiului se amestecau cu parfumul plăcintei rămase și cu amintirile care îi încălzeau sufletul. Tudorița Maria zâmbi singură în liniștea serii, ascultând cum vântul foșnește prin piersicul din curte. Undeva, afară, pașii lui Andrei răsunau pe alee, tot mai departe, ducând cu el liniștea și dragostea pe care numai un adevărat cămin le poate da.
A privit spre icoană și a șoptit mulțumind încet pentru tot: pentru nepotul bun și pentru puterea de a fi fost sprijin la vreme grea. Știa acum, cu toată inima, că legăturile de sânge și bunătatea scot mereu oamenii la liman, iar rădăcinile cresc mai adânc acolo unde s-a iertat și s-a întins o mână. Zâmbi cu încredere știind că, indiferent ce va aduce ziua de mâine, va avea cui lăsa moștenire nu banii, ci credința că bunătatea nu se pierde niciodată.
Afara, de după gard, se auzi chicoteala veselă a tinerilor. Tudorița Maria se aşeză lângă fereastră, privind stelele, și știu că peste ani, când Andrei și Viorica vor crește alți copii, povestea încrederii și sprijinului va umbla mai departe prin lume, dusă în taină de oamenii cu suflet mare. Și, cine știe, poate la rândul lor vor rosti cândva, la o masă cu ceai și plăcintă:
Niciodată să nu uiți să fii om pentru cei din jur.
Și atunci, chiar și norii care se adună uneori deasupra casei, vor lăsa mereu loc unui strop de lumină.






