Am făcut un test ADN și am regretat
Totul a început cu vestea că Maria, fata cu care ieșeam de ceva vreme, rămăsese însărcinată. S-a lăsat cu nuntă mare în satul nostru de lângă Iași, cu lăutari, sarmale și flori de câmp prinse în cosițe. Nu aveam unde să stăm așa că, precum se obișnuiește la noi, am venit cu nevasta sub acoperișul părinților mei. În fiecare dimineață mirosea a ceai de tei și plăcinte cu brânză, iar serile ni le petreceam în curte, cu toți ai casei, povestind basme la lumina licuricilor.
Timpul a trecut ca o apă curgătoare, și am devenit tatăl unui băiețel voinic. După aceea, am luat un credit la bancă, în lei, ca să ne cumpărăm căsuța noastrăabia așteptam să avem liniștea noastră, să îmi văd copiii alergând desculți prin propria grădină. Într-o primăvară parfumată, Maria m-a anunțat că vom avea iar un copilși-ntr-adevăr, s-a născut princesea noastră, Ilinca.
Copiii creșteau ca Făt-Frumos din basm, însă, cu anii, am început să observ ceva ciudatnici băiatul, nici fata nu semănau nici cu mine, nici cu Maria. Aveau părul roșcat ca focul și pistrui peste tot, parcă fuseseră scăldați în soare. În neamul nostru nu mai fusese așa ceva, nici spre partea mea, nici spre neamul Mariei.
A început să mă roadă îndoiala, ca un șoricel dornic de brânză. Poate nu trebuia, poate era doar o prostie, dar am simțit că nu pot fi liniștit până nu fac un test de paternitate. Ideea m-a urmărit noapte de noapte, ca un vis din care nu mă puteam trezi. Am strâns din dinți și am mers la laboratorul din oraș. Am plătit din greu, vreo două mii de lei, și am așteptat rezultatul zile întregi, ca la judecata de apoi.
Când telefonul a sunat, am zburat la laborator cu inima cât un purice. Slava Domnului, eram tatăl lor! Am răsuflat ușurat, am luat hârtia și am dosit-o undeva bine, să nu o vadă Maria. Dar ce n-a gândit capul a pățit inimade ce nu am aruncat-o atunci, habar n-am!
La nici trei zile, Maria a găsit documentul. A țipat cât a ținut-o glasul, parcă morți scula din mormânt. Casa se cutremura din temelii, vecinii băteau la poartă curioși. Știu că a suferit, și eu aș fi făcut la fel. Dar poate se găsea o cale să nu ajungem aici… Maria nu a putut să mă ierte.
Au trecut cinci ani de atunci. Nu mă lasă nici măcar să-i văd pe copii. De-atunci parcă trăiesc în alt vis, unul lung, cenușiu, în care nu mai pot da timpul înapoi.
Așa se face că o simplă curiozitate a visului m-a lipsit de ce am avut mai dragfamilia mea. Încă sper ca, poate într-o zi, Maria să-mi dea iertarea ei și să revin din acest coșmar straniu.
