Nu pleca, mamă. Poveste de familie
Se spune pe la noi: Omul nu-i ca nuca, nu-l deschizi dintr-o lovitură.
Însă Ecaterina Iliescu era convinsă că proverbul e o glumă, căci ea le ghicea pe oameni ca-n palmă!
Ana, fata ei, s-a măritat anul trecut.
Ecaterina nădăjduise mereu că fata-i va găsi un băiat vrednic, vor apărea nepoțeii și ea, bunica, va fi capul unei familii mari, cum fusese pe vremuri.
Victor părea băiat deștept, și, pe deasupra, nici sărac nu era. Se vedea că ținea tare la ce avea, era mândru rău. Iar de cu Ana a început viața de căsnicie, s-au mutat separat, că el avea apartament pe al lui, iar de sfaturile Ecaterinei nici nu prea păreau să aibă nevoie!
Ana i se părea din ce în ce mai schimbată și, vai, pe Victor nu-l privea cu ochi buni, ba chiar îl considera o slăbiciune.
Astfel de relații nu-și aveau locul în gândurile Ecaterinei Iliescu. Victor ajunsese s-o scoată din sărite.
Mamă, tu nu știi Victor e crescut la casa de copii. Tot ce are a obținut singur. E puternic și bun, chiar foarte bun, se necăjea Ana.
Dar Ecaterina nici nu voia să audă. Doar răscolea mai departe și-i găsea noi și noi cusururi lui Victor.
Acum îl vedea altfel, nu mai era omul care părea să fie înaintea Anei! Datoria ei de mamă era, așadar, să-i arate fetei adevărul, până nu era prea târziu.
Studii nu avea, era încăpățânat și nu se interesa de nimic!
În weekenduri pierdea vremea la televizor, că vezi Doamne era obosit!
Și cu un asemenea bărbat să-i treacă fiică viața? Nu, nici să nu se gândească! Ana avea să-i mulțumească până la urmă.
Iar copiii, nepoții ei ce-o să-i învețe un așa tată!?
Deci Ecaterina Iliescu era tare nemulțumită. Victor o simțea și el, căci a început să se ferească de prea multă vorbă.
Rar, din ce în ce mai rar, mai schimbau ei două vorbe, iar Ecaterina nici nu voia să le calce pragul.
Tatăl Anei, om blând și fără gând de ceartă, cu bătaia de inimă a nevestei, s-a pus deoparte, la mijloc.
Până într-o noapte târzie, când Ana a sunat-o. Era tulburată, vocea îi tremura:
Mamă, nu ți-am zis Sunt plecată cu serviciul două zile. Victor a răcit pe șantier, s-a întors mai devreme acasă, nu se simțea bine. L-am sunat și nu răspunde la telefon.
Ana, de ce-mi spui mie toate astea?, a izbucnit Ecaterina, Voi trăiți pe cont propriu, pe noi nu ne mai căutați! Și dacă eu nu mă simt bine, cui îi pasă? Uite-acum mă suni, în toiul nopții, pentru că Victor e bolnav? Ești întreagă la minte?
Mămică dragă, vocea Anei abia s-a auzit printre suspine, iartă-mă, dar mi-a fost tare greu, mamă. N-ai vrut niciodată să vezi că noi chiar ne iubim. Și nu e Victor un nimeni, e un om bun! Cum poți să crezi că doar la prima vedere eu, fata ta, puteam îndrăgi un om rău? Chiar nu mă crezi, mamă?
Ecaterina a rămas tăcută.
Mamă, te rog Ai cheia de la apartamentul nostru. Intră, vezi ce face, cred că cu Victor e ceva în neregulă. Te rog mult mamă!
Bine, doar pentru tine, a oftat Ecaterina și l-a mișcat pe soțul ei din somn.
La sunetul soneriei nimeni nu a venit să deschidă, așa că Ecaterina și-a folosit cheia.
Au intrat amândoi era întuneric, poate nu era nimeni acasă?
Dacă nu-i acasă?, a zis soțul, dar Ecaterina l-a privit aspru. Neliniștea Anei îi mișcase sufletul.
A intrat în cameră și-a rămas înlemnită. Victor stătea pe canapea într-o poziție ciudată. Avea febră!
Doctorul de la Salvare l-a pus pe picioare:
Nu vă faceți griji, fiului dumneavoastră i s-a tras complicație de la răceală. A forțat prea mult, muncește mult, nu?, a întrebat medicul cu blândețe.
Da, muncește, a oftat Ecaterina.
Totul va fi bine. Să-i țineți sub observație temperatura. Sunați dacă e nevoie.
Victor dormea, iar Ecaterina s-a așezat pe un scaun, simțindu-se ruptă la căpătâiul ginerelui pe care nu-l înghițea.
Era palid, cu părul lipit de frunte de la căldură. Și, brusc, i s-a făcut milă de el. În somn părea mai tânăr, chipul și-l avea blând, nu ca-n viața de zi cu zi.
Mamă a murmurat Victor printre vise și i-a prins mâna. Nu pleca, mamă.
Ecaterina a înlemnit, dar n-a putut să-i tragă mâna din mâna lui.
Așa a stat toată noaptea la căpătâiul lui.
Dis-de-dimineață a sunat Ana:
Mamă, iartă-mă că te-am pus pe drum. Vin repede, bucură-te, totul o să fie bine.
Firește că va fi, deja e bine, a zâmbit Ecaterina, te așteptăm, aici suntem bine, Ana.
*****
Când s-a născut primul ei nepot, Ecaterina s-a oferit degrabă să-i ajute.
Victor i-a sărutat mâna cu recunoștință:
Vezi, Ana, și tu spuneai că mama nu va vrea să ne fie alături!
Ea, Ecaterina, umbla mândră prin casă cu micuțul Petrică la piept și-i șoptea:
Ai noroc, Petrică, ai părinți buni și bunici minunați! Să fii fericit, băiete!
Poate că, până la urmă, proverbul e adevărat: omul nu-i ca nuca, nu-l poți sparge dintr-o dată.
Și doar dragostea pătrunde până la miezul adevărului.






