Din vacanță, Igor nu s-a mai întors acasă – — Dar al tău de ce nu scrie, nu sună? — Nu, Vero, nici de 9 zile, nici de 40, nicio veste, — glumea Luda, aranjându-și șorțul peste talie. — S-o fi rătăcit pe undeva sau cine știe… — dădea din cap cu milă vecina. — Dar așteaptă, așteaptă. Nici poliția nu zice nimic? — Tăcere, Vero, ca peștele în apă. — Ce să-i faci… soartă. Vorbele apăsau greu pe sufletul Ludmilei. Iar toamna prelungă a lui ’88 aducea cu ea frunze ude și întrebări. Trei ani de la pensie, dar tot a fost nevoie să se angajeze măturătoare pe la gospodăria comunală – banii nu mai ajungeau. A trăit ca orice familie sovietică din Moldova: nici rău, nici bine, simplu și corect – servici, copii, sărbători, respect – bărbatul nu bea decât la ocazii și la femei nu se uita, ea la dispensar, grijulie, premiată. Până când el, Igor, pleacă la mare cu bilet și nu se mai întoarce. Nu a bănuit nimic rău la început – dacă nu sună, înseamnă că se simte bine, se odihnește, nu? Dar când zilele au trecut și el nu a venit, Luda a început să caute: spitale, miliție, morgă… A pus fiul, Petru, să dea de veste la unitatea militară: din hotel a plecat, dar pe tren nu s-a urcat. Dispariție. Din nou telefoane, stăruință. La fabrică și-au ridicat din umeri – noi i-am dat biletul, atât. Nu vine la serviciu — îl trecem la absenți. Vroia să meargă ea însăși să-l caute, dar fiul a oprit-o: — Unde-l găsești tu printre atâția? Lasă, mă duc eu cu uniforma, măcar mi-or da mai multă atenție. Luda s-a mai liniștit. S-a apucat de lucru, și-a făcut de treabă cu mătura și pe la oameni se ținea tare, dar acasă plângea în tăcere, cu sufletul sfâșiat de incertitudine. Igor a apărut la fel de brusc cum a dispărut. În costum închis la culoare, fără bagaje, cu mâinile în buzunare — se uita la nevastă-sa cum mătură curtea. Ea nici nu l-a observat, până nu i-a strigat fiul: — Igor, Petru… Ludmila a aruncat mătura și a zburat spre el, lăsându-se la pieptul lui ca o pasăre revenită la cuib. El, stânjenit, a răspuns târziu la îmbrățișare. — Hai, acasă, gata cu teatrul, — s-a auzit vocea tăioasă a lui Petru. — Mamă, să știi, l-am găsit pe tata la altă femeie… În loc de năpasta visată, s-a dovedit o trădare veche de când lumea. L-a găsit la casa Olgăi Zubova, la mare, unde Igor nu voia să plece. — Nu mai voiam la vechea viață — a ridicat ușor vocea Igor. — Mereu servici – acasă – servici… Mi-am dat seama că-mi lipsește libertatea. — Libertate! Ha! — a izbucnit Luda.— Pe asta ai adus-o acasă? Era drept să-mi fi spus că ești la morgă! Așa aș fi plâns după un mort, nu după un trădător… Igor a plecat, rușinat. Au trecut săptămâni. Într-un târziu, iar l-a văzut: cu mantou vechi, șapcă ridicolă, la poarta casei. — Luda, — a chemat-o încet. — M-am angajat înapoi la uzină, nu m-au luat șef, dar măcar la bandă… Mă primești acasă? — Te primesc — direct la divorț, să ne ducem cererea! — Nu m-ai iertat? — N-ai de ce să revii. N-ai rămas acolo, dar nici aici nu ești cu adevărat dorit. Pleacă, Igor, trăiește-ți viața, cum ai vrut, nu mă încurca! Și, cu mătura în mână, Luda și-a eliberat sufletul, dându-i drumul trecutului să plece printre frunzele căzute… **Din vacanță, Igor nu s-a mai întors acasă: O poveste despre așteptare, regăsire și alegerile grele ale unei familii moldovenești în toamna lui ’88**

Ce face al tău, Aurelia, niciun semn, niciun telefon?
Nimic, Viorica, nici la nouă zile, nici la patruzeci n-am primit vreun semn, răspundea Aurelia cu un zâmbet trist, aranjându-și șorțul pe talia lată.
O fi găsit robinetul la altă «cișmea», sau cine știe ce…, dădea din cap vecina cu milă. Ei, tu așteaptă, așteaptă. Și Poliția nimic, nu?
Toți sunt muți, Viorica, ca peștele în Prut.
Măi, uite că așa-i soarta uneori…

Aureliei îi apăsa greu discuția asta. Schimbă mătura din mână și începu să adune frunzele ude din curtea casei. Era toamna târzie a anului 1988, o toamnă lungă, apăsătoare. Aleea proaspăt măturată se umplea iar de frunze, iar Aurelia tot înainte și înapoi, adunând grămezi.

De trei ani ieșise la pensie Aurelia Cernat și se bucura de odihna binemeritată, dar luna trecută a trebuit să se angajeze ca măturătoare la Gospodăria Comunală; nu-i mai ajungeau banii și n-a găsit alt serviciu așa de repede.

Trăiau ca toți oamenii de pe aici: nici prea rău, nici prea bine. O viață obișnuită. Munceau, creșteau un băiat. Soțul Aureliei nu era bețiv, doar de sărbători se mai «îndulcea». La fabrică îl respectau om de treabă. Nici cu alte femei nu avea treabă. Iar ea, toată viața asistentă medicală la spitalul orășenesc, cu diplome și aprecieri.

Soțul plecase la mare cu o biletă sindicală și nu s-a mai întors. Aurelia nu s-a albit dintr-o dată de griji. Dacă n-a dat vreun telefon, probabil că se relaxează și-i bine, își zicea. Dar când s-a făcut ziua întoarcerii și el nu a apărut, a început să-l caute peste tot: a sunat la spitalele din Iași, la Poliție, la morgă.

Băiatului de la armată i-a trimis telegramă că tatăl lui a dispărut, apoi a reușit să-l sune. Cu eforturi, au aflat împreună: din hotel plecase, dar în tren nu s-a urcat. Dispărut. Iar telefoane peste telefoane la spitale, la morgă, peste tot.

La fabrica soțului dădeau din umeri: noi i-am dat biletul, atât a fost treaba noastră restul e viață privată. Dacă nu vine la muncă, îl dăm afară, dar nu ne băgăm la scandaluri de familie.

Aurelia voia să plece ea să-l caute:
Unde crezi că ai să-l găsești? a convins-o băiatul. Am eu o săptămână liberă, dacă-mi dau drumul, o să mă duc eu. Oricum, uniforma militară impune, poate aflu ceva mai ușor.

Aurelia s-a liniștit nițel, încercând să muncească mereu, doar să nu-i stea mintea la toate grozăviile. La poliție era mai des decât acasă, dar se obișnuise cu rutina faptul divers. S-a angajat și ca să uite de griji. Pe drum, cât mătura printre oameni, mai uita. Acasă însă, plângea în fiecare seară. Se certa cu ea și cu viața, că la vârsta asta i s-au dat astfel de încercări grele. Neștiința îi apăsa cel mai greu pe suflet.

Ionică a apărut în fața Aureliei la fel de neașteptat cum și dispăruse.

Stătea acolo, în costumul bleumarin cu care plecase la mare. Fără geantă, fără bagaje. Stătea cu gulerul ridicat, mâinile în buzunare, privind-o pe Aurelia cum mătura cu sârg curtea.

Nu-l observase din primul moment. Băiatul, Petru, a strigat spre ea și abia atunci l-a zărit.

Ionică… Petrică…, Aurelia a lăsat mătura și a dat fuga.

Și-a întins mâinile larg, ca o pasăre ce revine la cuib, alergând spre pieptul soțului, pe care l-a strâns la piept.
Ionică, după o secundă, i-a răspuns la îmbrățișare.
Hai acasă, nu mai faceți tărăboi aici…, Petru era iritat. Mama simți asprimea în glasul și pasul lui.
Petrică, vin încoace să te strâng la piept, nu te-am văzut de primăvară!
Hai, hai… E frig, intrăm.
Și de ce n-ai sunat, nu m-ai prevenit? N-am nici curat, nici mâncare…
Mamă, n-am venit pentru cozonaci. Ți-am promis doar că vin.

Aurelia își privea soțul și băiatul. Cu atâta chin și spaimă, acum se simțea ca-n ceață. Viu, întreg. Nu voia să întrebe nimic. Voia doar să-i hrănească, să-i adape, să-i odihnească. Ionică stătea tăcut.

Mamă, stai jos! zicea băiatul, dar Aurelia tot în bucătărie forfotea, troscăind cu farfuriile.

Mamă… Pe tata l-am găsit la alta. O cheamă Olga.

Aurelia s-a întors la fiu și s-a uitat lung la Ionică. El stătea pe scaun, cu mâinile împreunate, privirea-n jos. Slab, la fel ca un puști prins cu vreo prostie și care nu are curaj să-și recunoască vina.

La cine, la altă femeie, Ionica? Ce se întâmplă?

Tot ce-și imagina Aurelia l-au jefuit, nu are bani de bilet, a fost bătut…, stă bietul de el pe la margini de oraș după un colt de pâine.

Nu s-a întors acasă, a rămas la Olga, la mare, în căsuța aceea albastră de pe mal. N-a vrut să plece.

Ochii Aureliei clipeau încet.

Cum adică n-ai vrut?

Nu. Mi-am dat seama că nu trăiesc cum simt, începu bărbatul, cu vocea puțin ridicată. Fabrică-muncă-muncă-fabrică. Grădina la țară. Nicio libertate, nicio viață adevărată…

Libertate, auzi! Aurelia înroșită la față de supărare.

Petre, dragul mamei, de ce ai adus tu «libertatea» asta acasă? Ce-ai vrut să faci, să mă umilești? Mai bine-mi spuneai că-i mort, era măcar drept. L-am așteptat proastă… Mi-au înnebunit ochii așteptând, iar el era la «căsuța de la mare»…

Știi, Aurelia… Poate voiam să încep viața din nou.

Nu, Ionică, nu viața voiai s-o începi, ci soarele v-a luat mințile acolo, de-ai lăsat tot și, ca ultimul laș, te-ai aciuiat la alta. Un bărbat adevărat venea acasă, divorța și apoi pleca, cât vroia, să înceapă altă viață. Era drept, era om în fața celorlalți. Nu vreau să te mai văd, pleacă!

Ionică se ridică, merse pe coridor și intră într-o cameră.

Nu, nu, pleacă de tot! Ca și cum n-ai venit! Nu, nu mai pot! striga Aurelia, gata să izbucnească în plâns.

Tată, pleacă, Petru era deja în coridor.

Două săptămâni nu l-a mai văzut Aurelia pe Ionică.

Bătea cu mătura aleea și aduna apa mată după ploaie spre stradă. El stătea pe colț, într-un pardesiu bătrân, cu o căciulă caraghioasă.

Aurelia, a chemat-o încet, apoi mai tare, cu alt ton.

Ea a ridicat privirea cu ochi goi. Parcă îi frânsese oasele, dar tot ar fi vrut să-l ierte; numai că nu mai putea să-l cuprindă în brațe. Ionică s-a apropiat.

Am rămas, m-am întors la fabrică. Brigadier nu m-au luat, m-au pus muncitor. Mă primești?

Aurelia s-a rezemat de coadă de mătură, privind lung:

Te primesc! Dar să scriem cerere de divorț, repede.

Nu m-ai iertat? Înțeleg.

Și dacă-nțelegi, de ce ai venit?

Când am plecat, Olga mi-a zis: dacă te duci, nu te mai primi înapoi. Și-am venit, Aurelia, am venit la tine.

Ha! Nici acolo, nici aici nu te-a vrut nimeni, Ionică. Pentru că bărbați ca tine n-are nevoie nimeni. Te-ai întors doar pentru că Petru te-a silit. Ai fi stat, dacă nu venea el. Du-te, trăiește-ți «libertatea»! Nu mă încurca, am de muncă aici, nu să calc pe urmele tale! și Aurelia a dat îndârjită cu mătura peste galoșii lui.

Apoi s-a întors și, cu furie apăsată, a continuat să mătură. După câteva minute, s-a uitat peste umăr. Nu mai era nimeni. A oftat greoi, ca și cum i s-ar fi luat greutatea de pe suflet. Se temea să nu rămână acolo, să fie slabă și să-l ierte iar… De multe ori pe cei care te rănesc, îi aperi până la ultima suflare.

Оцініть статтю
Din vacanță, Igor nu s-a mai întors acasă – — Dar al tău de ce nu scrie, nu sună? — Nu, Vero, nici de 9 zile, nici de 40, nicio veste, — glumea Luda, aranjându-și șorțul peste talie. — S-o fi rătăcit pe undeva sau cine știe… — dădea din cap cu milă vecina. — Dar așteaptă, așteaptă. Nici poliția nu zice nimic? — Tăcere, Vero, ca peștele în apă. — Ce să-i faci… soartă. Vorbele apăsau greu pe sufletul Ludmilei. Iar toamna prelungă a lui ’88 aducea cu ea frunze ude și întrebări. Trei ani de la pensie, dar tot a fost nevoie să se angajeze măturătoare pe la gospodăria comunală – banii nu mai ajungeau. A trăit ca orice familie sovietică din Moldova: nici rău, nici bine, simplu și corect – servici, copii, sărbători, respect – bărbatul nu bea decât la ocazii și la femei nu se uita, ea la dispensar, grijulie, premiată. Până când el, Igor, pleacă la mare cu bilet și nu se mai întoarce. Nu a bănuit nimic rău la început – dacă nu sună, înseamnă că se simte bine, se odihnește, nu? Dar când zilele au trecut și el nu a venit, Luda a început să caute: spitale, miliție, morgă… A pus fiul, Petru, să dea de veste la unitatea militară: din hotel a plecat, dar pe tren nu s-a urcat. Dispariție. Din nou telefoane, stăruință. La fabrică și-au ridicat din umeri – noi i-am dat biletul, atât. Nu vine la serviciu — îl trecem la absenți. Vroia să meargă ea însăși să-l caute, dar fiul a oprit-o: — Unde-l găsești tu printre atâția? Lasă, mă duc eu cu uniforma, măcar mi-or da mai multă atenție. Luda s-a mai liniștit. S-a apucat de lucru, și-a făcut de treabă cu mătura și pe la oameni se ținea tare, dar acasă plângea în tăcere, cu sufletul sfâșiat de incertitudine. Igor a apărut la fel de brusc cum a dispărut. În costum închis la culoare, fără bagaje, cu mâinile în buzunare — se uita la nevastă-sa cum mătură curtea. Ea nici nu l-a observat, până nu i-a strigat fiul: — Igor, Petru… Ludmila a aruncat mătura și a zburat spre el, lăsându-se la pieptul lui ca o pasăre revenită la cuib. El, stânjenit, a răspuns târziu la îmbrățișare. — Hai, acasă, gata cu teatrul, — s-a auzit vocea tăioasă a lui Petru. — Mamă, să știi, l-am găsit pe tata la altă femeie… În loc de năpasta visată, s-a dovedit o trădare veche de când lumea. L-a găsit la casa Olgăi Zubova, la mare, unde Igor nu voia să plece. — Nu mai voiam la vechea viață — a ridicat ușor vocea Igor. — Mereu servici – acasă – servici… Mi-am dat seama că-mi lipsește libertatea. — Libertate! Ha! — a izbucnit Luda.— Pe asta ai adus-o acasă? Era drept să-mi fi spus că ești la morgă! Așa aș fi plâns după un mort, nu după un trădător… Igor a plecat, rușinat. Au trecut săptămâni. Într-un târziu, iar l-a văzut: cu mantou vechi, șapcă ridicolă, la poarta casei. — Luda, — a chemat-o încet. — M-am angajat înapoi la uzină, nu m-au luat șef, dar măcar la bandă… Mă primești acasă? — Te primesc — direct la divorț, să ne ducem cererea! — Nu m-ai iertat? — N-ai de ce să revii. N-ai rămas acolo, dar nici aici nu ești cu adevărat dorit. Pleacă, Igor, trăiește-ți viața, cum ai vrut, nu mă încurca! Și, cu mătura în mână, Luda și-a eliberat sufletul, dându-i drumul trecutului să plece printre frunzele căzute… **Din vacanță, Igor nu s-a mai întors acasă: O poveste despre așteptare, regăsire și alegerile grele ale unei familii moldovenești în toamna lui ’88**