Dragostea de părinte. — Copiii sunt florile vieții, — obișnuia să repete mama. Iar tata, râzând, adăuga mereu: — Pe mormântul părinților lor, — făcând aluzie la năzbâtiile și gălăgia fără sfârșit a copiilor. Elena a răsuflat obosită, dar fericită, când și-a așezat copiii în taxi. Milenei îi era patru ani, iar lui David un an și jumătate. S-au simțit grozav la bunici: cu biscuiți, îmbrățișări, povești și bucurii permise „mai mult decât acasă”. Elena s-a bucurat sincer de această vizită. Părinți, surori, nepoți — casa părintească o primea mereu fără condiții, fără explicații. Mâncarea mamei, la care nu poți spune „nu”. Bradul scânteind de luminițe și jucărioare vechi, sensibile, pline de amintiri. Toasturile tatei, poate prea lungi, dar mereu din suflet. Cadourile mamei — grijulii, potrivite, pline de iubire. Pentru o clipă, Elena s-a simțit din nou copil. Și i-a venit să spună simplu: „Mamă, tată, vă mulțumesc că existați!”. Anul acesta, ea și Ruslan au hotărât să pregătească un dar special pentru părinții ei. Nu din datorie — ci din recunoștință. Pentru copilăria fericită. Pentru iubirea și grija cu care au fost umplute anii Elenei și ai surorilor sale. Pentru încrederea cu care l-au primit pe Ruslan și i-au încredințat ce-au avut mai de preț — fata lor. Pentru susținerea familiei, pentru credința în drumul lor, pentru implicare la fiecare pas important. — Mereu am visat să-i fac tatălui un cadou, o mașină, — i-a spus odată Ruslan, în șoaptă. — Dar tata n-a mai apucat s-o primească. Apoi a tăcut și, de data asta hotărât: — Măcar tatălui tău să-i dăm această bucurie! Elena doar i-a zâmbit, privindu-l cu acea dragoste ce poartă în ea recunoștință, respect și speranță. Cum hotărâseră, Elena a venit cu copiii la părinți, cu cutii transparente pline de salată, carne, dulciuri de casă: toate pregătite cu grijă. David a adus bunicii un buchet uriaș de trandafiri — atât de mare, încât îl trăgea aproape la pământ. Elena și-a strâns tatăl în brațe, l-a pupat, a inspirat adânc mirosul familiar de acasă. — Dar Ruslan unde-i? De ce n-a venit? — au întrebat îngrijorați părinții. În acel moment, telefonul Elenei a sunat. — E Ruslan, — a zâmbit ea. — Întârzie puțin, spune să începeți fără el. Copiii s-au repezit în sufragerie. Sub bradul mare și împodobit, zăceau cutii și cutiuțe cu numele celor „care au primit daruri de la Moș Crăciun”. Milenei, desigur, i-au revenit cele mai multe. Într-o cutie — o caleașcă magică, din alta — doi cai minunați, albi, cu coame strălucitoare. Chiar și pantofii de „cristal” pentru mica prințesă. Mai departe — o rochiță ușoară cu fustă largă, mănuși lungi brodate cu pietricele strălucitoare. Bijuterii, o oglinjoară fermecată, seturi creative, cărți… Pentru David, o cutie uriașă cu parcare etajată: mașinuțe lucioase urcau cu liftul și coborau pe rampe spirale. Mai erau: un dinozaur mare cu ochii luminoși, arc cu săgeți, piscină cu bile colorate, blaster spațial scânteietor. Și, desigur, munți de cărți de colorat, creioane și markere magice. Nici Elena n-a fost uitată! Într-o cutiuță cu fundiță erau cercei de aur cu pietricele — străluceau jucăuși în luminile bradului. Pe masă, pe platou, trona prăjitura ei preferată — „Furnicarul”. Cu nuci, stafide, fructe confiate și ciocolată. Ca-n copilărie. Sub brad, cadourile pentru Ruslan — să nu fie deschise până nu vine ginerele. Elena și copiii au dăruit la rândul lor: mamei — parfum franțuzesc adevărat, tatălui — o brățară de argint, dintr-o împletitură aparte. Milena, solemn, a dăruit portretul bunicilor — amuzant, puțin ca o poză de „cum căuta poliția”, dar pictat cu atâta dragoste încât toți au început să râdă cu încântare. Însă cadoul cel mare abia urma! După vreo jumătate de oră, după primele toasturi, când toți se liniștiseră uitându-se la daruri, Elena și-a pus cerceii. S-au aprins în urechi, subliniind strălucirea ochilor fericiți. Milena a privit atentă, apoi a spus: — Mama, ți-ai pus cerceii ca eu să observ și să-ți spun că ești frumoasă? — Da, chiar pentru asta, — a răspuns cu sinceritate Elena. — Ești foarte frumoasă! — a declarat grav Milena. — Și eu! Și tata! Și chiar și David! — iar râsetele au izbucnit din nou. — Dar ginerele nostru unde e? Ar fi timpul să apară! Și chiar atunci a apărut. S-a aprins lumina portocalie, s-au deschis porțile și în curte a intrat o mașină albă, mare și nou-nouță, cu baloane legate la oglinzi și la capotă, claxonând vioi. Toți au ieșit în curte — gălăgioși, râzând, tremurând ușor de frig. La poartă era ea — mașina nouă, strălucitoare, cu detalii cromate. Ruslan a coborât liniștit, fără discursuri, s-a apropiat de tatăl Elenei și i-a întins cheile: — Pentru dumneavoastră… Din toată inima. Și l-a îmbrățișat ca un bărbat — strâns, de nădejde, fără ostentație. Tatăl a făcut un pas înapoi, zâmbind neîncrezător. — Ce v-a venit, copii… Eu nu pot… — se poticnea la vorbe, parcă-i era teamă să creadă. L-au condus ușor la volan, l-au așezat la locul șoferului. A mângâiat volanul, a privit bordul luminat ca-n navetele spațiale. Noua mașină mirosea a piele scumpă și promisiunea drumurilor ce urmează. Tatăl și-a șters ochii — aceia ce rareori văd lacrimi. — Bravo vouă… — doar atât a reușit să spună. Și-apoi i-a îmbrățișat pe toți, pe rând: pe Elena, pe Ruslan, pe nepoți, pe soție. Așa că sărbătorile au fost minunate. Toți au fost fericiți. Cele două zile la părinți le-au umplut inimile, copiilor și adulților, de bucurie. Dar timpul trece — era vremea să plece fiecare la casa lui. Dimineața, Ruslan a plecat la serviciu. Socrul l-a dus cu mașina nouă — sigur pe el, mândru, ca și cum i s-ar fi luat o povară de ani de pe umeri. Elena i-a privit plecând și a zâmbit: cadoul își trăia viața, așa cum fusese gândit. După prânz, Elena cu copiii au chemat un taxi. Valizele erau mai ușoare decât la sosire, însă sufletul — plin. Milena a îmbrățișat bunica încă o dată, David i-a făcut cu mâna bunicului, strângând mașinuța primită „pentru drum”. A urcat cu copiii în taxi. Drumul a fost liniștit, copiii s-au liniștit repede și au adormit alăturați pe bancheta din spate — mulțumiți, sătui, fericiți. Pe drum, Elena a rugat să oprească la un magazinaș: — Vă rog, o scurtă oprire. Să iau pampers și apă, — i-a spus șoferului. După cinci minute, Elena a ieșit, s-a urcat în mașină… și inima i-a căzut în stomac. Copiii nu erau! Șoferul discuta relaxat cu o tânără necunoscută, pe scaunul din față. — NU ÎNȚELEG… — a rostit Elena cu încetinitorul. Tânăra s-a întors brusc: — Cine-i asta?! Ce caută aici?! Șoferul a ridicat din umeri: — Nu știu! — și, întorcându-se spre Elena: — Cine sunteți? Ce doriți? — Să nu fiți nebuni?! Unde sunt copiii mei?! — Criminalule! — a țipat fata. — Ai și copii?! — și a început să-l lovească cu poșeta. — Chiar oricine urci în mașină?! — țipa și Elena. — Unde-s copiii mei?! Trei, poate cinci minute, a fost un adevărat haos în mașină: țipete, acuzații, plânsete, nedreptate universală. Deodată se deschide portiera… Un domn se apleacă și îi spune calm: — Domnișoară… nu e mașina dumneavoastră. A mea e puțin mai în față. Totul a încremenit. Elena a trântit ușa, s-a grăbit la o mașină identică, parcată înainte. A deschis portiera. Copiii dormeau liniștiți pe bancheta din spate. Doi îngerași, nici nu s-au clintit. Elena a răsuflat adânc, de parcă tocmai se întorsese din prăpastie. S-a așezat, a închis ușa și a zis, scurt: — Haideți… Și atunci a izbucnit în râs. Adevărat — nervos, dar eliberator. Șoferul râdea și el, bucuros că totul s-a sfârșit cu bine — o poveste de spus toată viața. Elena s-a uitat la copii, dormind liniștiți, și a realizat un adevăr simplu: Părinții, în viața de zi cu zi, sunt blânzi, obosiți, zâmbitori, uneori duși cu gândul în altă parte. Dar e suficient să le amenințe cineva copiii, și în ei se trezesc lei! Fără ezitare, fără frică, fără gânduri. Doar o singură dorință: să-și apere copiii! Așa e dragostea de părinte. Liniștită când totul merge bine și de neclintit când e vorba despre copii.

Dragostea părinților.

Copiii sunt florile vieții, obișnuia să spună mereu mama. Iar tata, mereu pus pe glume, adăuga râzând:
Pe mormântul părinților, făcând aluzie la ghidușiile, mofturile și gălăgia nesfârșită a celor mici.

Elena își lăsă capul pe spate, doborâtă de oboseală, dar radiind de fericire când îi așeză pe copii pe bancheta din spate a taxiului. Maria avea patru ani, iar Ionuț un an și jumătate. Fuseseră întreaga zi răsfățați la bunica și bunicul: biscuiți, îmbrățișări, povești și mici bucurii interzise acasă dar aici se poate.

Și pentru Elena vizita fusese ca un balsam. Părinții, surorile, nepoții acasă era primit fără întrebări, fără condiții. Mâncarea mamei, atât de gustoasă că nu puteai refuza. Bradul împodobit cu globuri din alte vremuri, înduioșător de ciudate, dar încărcate de poveste. Toasturile tatei poate prea lungi, dar întotdeauna sincere. Darurile mamei practice, bine gândite, pline de grijă.

O clipă, Elena s-a simțit din nou copil. Și ar fi vrut pur și simplu să spună:
Mămico, tăticule, mulțumesc că sunteți!

Anul acesta, ea și Radu au hotărât să le facă părinților ei un cadou cu totul special. Nu din datorie ci din recunoștință. Pentru copilăria fericită, pentru dragostea și grija care le-au însoțit fiecare an. Pentru felul în care au avut încredere în Radu și i-au dat pe mâini tot ce aveau mai scump pe fata lor. Pentru sprijin și pentru încurajare la fiecare pas important.

Mereu am visat să-i fac tatei un cadou adevărat: o mașină, a zis Radu într-o seară. Dar tata n-a mai apucat să-l primească.
A tăcut o vreme, apoi a continuat cu hotărâre:
Dar tatălui tău îi vom oferi unul, vom vedea bucuria cu ochii noștri!

Elena doar a zâmbit, privindu-l cum doar o soție recunoscătoare și mândră o poate face cu dragostea care conține recunoștință, admirație și speranță.

Cum au stabilit dinainte, Elena a ajuns cu copiii acasă la părinți. Avea în brațe tăvi cu salate, carne la cuptor și prăjituri făcute în casă, toate cu atenție gătite.

Ionuț i-a oferit bunicii un buchet de trandafiri mai mare decât el însuși, de-l ducea cu greu. Elena și-a îmbrățișat tatăl, l-a pupat și a inspirat adânc mirosul cald al casei părintești.

Dar unde-i Radu? De ce nu a venit cu voi? s-au îngrijorat părinții.

Chiar atunci telefonul Elenei a sunat.
E Radu, a spus ea, zâmbind. Întârzie puțin, zice că să începem noi.

Copiii s-au grăbit deja spre sufragerie. Sub bradul înalt și încărcat cu beculețe și globuri stăteau cutii, pachete și pachețele, fiecare cu etichete de la cine și pentru cine le-a lăsat Moș Crăciun.

Evident, Maria era răsfățata momentului. O cutie conținea o caleașcă magică de Cenușăreasă. Alta cai albi cu coame aurii. Chiar și pantofiori sclipitori pentru micuța prințesă. Rochiță vaporoasă cu fustă largă, mănuși lungi brodate cu pietricele, bijuterii, o oglindă fermecată, trusă de desen și pictură, cărți…

Ionuț a primit o cutie uriașă cu o parcare pe mai multe niveluri: micuțele mașini urcau cu liftul și coborau cu viteză pe spirale de plastic. Alte cutii un dinozaur luminat la ochi, un arc cu săgeți, o piscină cu bile, un blaster cu leduri colorate. Și, desigur, cărți de colorat, creioane, markere magice.

Nici Elena nu a fost uitată! Într-un mic pachet cu fundiță străluceau cercei de aur cu pietricele, scânteind în lumina bradului. Pe masă, într-o tavă mare, era așezată prăjitura ei preferată Furnicarul cu nuci, stafide, bucățele de ciocolată, exact ca în copilărie.

Sub brad mai stăteau cutii pentru Radu, strict interzis să fie deschise fără el, ginerele preferat.

Elena și copiii și-au îmbrățișat familia și au oferit cadourile lor: mamei o cutie frumos ambalată cu parfum franțuzesc original. Tatălui o brățară de argint, cu model inedit. Maria a oferit cu mândrie un tablou cu bunicii ei, amuzant, cu trăsături stângace, dar pictat cu drag.

Dar surpriza cea mare abia avea să vină!

La vreo jumătate de oră după primele toasturi, când toți se liniștiseră și numărau darurile, Elena și-a pus cerceii noi. Jucau scântei în urechi, potrivind-o cu fericirea din privire.

Maria a privit-o atent, apoi a întrebat:
Mami, i-ai pus ca să-ți spun eu că ești frumoasă?
Da, doar de asta, i-a răspuns Elena râzând.
Ești tare frumoasă! a spus Maria serioasă. Și eu! Și tata! Chiar și Ionuț! și toți au izbucnit în râs.

Dar unde-i ginerele nostru preferat? A venit timpul să apară!

Și atunci a apărut. S-a aprins semnalul, s-au deschis poarta, și în curte a intrat o mașină albă, mare, strălucind a nou, cu baloane pe oglinzi și capotă.

Toți au ieșit din casă, râzând și zvâcnind din pricina gerului ușor.
La poartă stătea mașina cea nouă, lucind în crom, cu baloane legate la oglinzi și la capotă.

Radu a coborât calm, fără cuvinte mari, s-a apropiat de tatăl Elenei și i-a întins cheia.
E pentru voi… Din suflet.
L-a îmbrățișat scurt, bărbătește, cu putere și sinceritate. Tata a făcut un pas înapoi, zâmbind stingherit.
Ce ați făcut voi, dragilor… Nu pot crede…, i se împleteau cuvintele de emoție și lacrimi.

Dar n-a mai apucat să protesteze: l-au condus, l-au pus la volan. Și-a trecut mâinile peste bordul luminat ca o navă spațială. Salonul mirosea a piele fină și viitoare excursii.

Tata și-a șters ochii aceia care nu plâng niciodată.
Voi sunteți nebuni…, a șoptit oftând. Apoi ne-a îmbrățișat rând pe rând: pe Elena, pe Radu, pe nepoți și pe soția lui.

Sărbătoarea fusese reușită.
Două zile pline de bucurie, care le-au umplut inimile de copii și de oameni mari. Dar și sărbătorile au un final trebuia să plece fiecare la casa lui.

A doua zi, la prima oră, Radu a plecat la muncă. Socrul l-a dus cu mașina cea nouă, mândru și vioi, de parcă ar fi pierdut ani grei de pe umeri. Elena îl privea din poartă cu zâmbetul acela în care știi că darul și-a îndeplinit menirea.

După prânz, Elena cu cei mici a chemat un taxi. Bagajele erau mai goale, inimile însă mai grele de amintiri. Maria și-a strâns bunica în brațe, Ionuț i-a făcut semn bunicului, strângând o mașinuță mică în palmă.

Au urcat în taxi. Pe drum, liniște în mașină copiii s-au prins unul de altul și au adormit aproape pe loc, mulțumiți, sătui, fericiți.

Aproape de casă, Elena a rugat șoferul să oprească la un magazin de la marginea drumului.
Mă întorc imediat, iau pampers și o apă, i-a spus.
S-a întors în cinci minute, s-a urcat și… inima i-a căzut în stomac.

Nu era niciun copil pe bancheta din spate!

Șoferul stătea relaxat, sporovăind cu o tânără necunoscută pe scaunul din față.
Nu înțeleg… a spus Elena, buimacă.
Fata s-a întors spre ea, fulgerând-o cu privirea:
Cine ești tu? Ce, vrei să dai buzna?
Șoferul a ridicat din umeri:
Nu știu cine sunteți! S-a întors spre Elena: Tu cine ești? Ce vrei?
Sunteți nebuni? Unde-s copiii mei?!
Nesimțitule! a țipat fata, lovindu-l cu poșeta. Ai și copii? Cum poți?!
Tu ce fel de șofer ești, lași pe cine vrea să urce în mașină? Eu copiii mei unde sunt?!

A urmat câteva minute de haos: strigăte, înjurături, mâini fluturate, fiecare plin de indignare.

Dintr-o dată, se deschide portiera. Un bărbat necunoscut, calm, se apleacă și spune blând:
Doamnă… Mașina dumneavoastră e mai în față.

Timpul s-a oprit. Elena a trântit nervoasă ușa și a fugit spre un taxi identic, parcat câțiva metri mai departe.

A deschis portiera; pe bancheta din spate dormeau copiii ei, ca doi îngerași, nedrăgostiți de nimic.

Elena a răsuflat profund și apăsat, ca o ființă care tocmai a revenit din abis. S-a urcat și a închis ușa, oftând:
Să mergem…

Și apoi a început să râdă. Un râs eliberator, tremurat, care i-a tulburat sufletul de mamă. Și șoferul râdea, bucuros și el, că toată povestea s-a încheiat fără drame, sunând numai a anecdotă de neuitat.

Privindu-și copiii adormiți, Elena a înțeles un adevăr neașteptat: părinții sunt în viața de zi cu zi blânzi, obosiți, surâzători, uneori visători. Dar dacă pericolul pândește pe aproape, se transformă într-o clipită în lei!

Fără ezitare, fără frică, fără să stea pe gânduri. Doar cu o singură chemare în suflet să își apere copiii!

Așa e dragostea. Tăcută când totul merge bine, dar de neclintit când vine vorba de copii.