Jurnal, 17 martie, ora prânzului
A sunat dimineața, cu o voce ca și când ar vorbi despre vreme:
Treci pe la mine azi? Bicicleta iarăși trebuie ridicată, și singur nu prea am chef să mă apuc.
Cuvintele treci și nu am chef mi-au sunat ciudat, puse una lângă alta. Tata zicea mereu trebuie sau o fac singur. Fiind și eu de mult trecut de prima tinerețe, am prins repede ideea: nu era o capcană ca în discuțiile vechi, ci doar o rugăminte spusă scurt. M-a încurcat mai tare simplitatea asta.
Am ajuns la prânz, am urcat până la etajul trei și-am stat un pic pe palier până să găsesc zăvorul cheii. Ușa s-a deschis imediat, ca și cum tata era deja după ea, în așteptare.
Intră, descalță-te, mi-a zis și s-a dat într-o parte.
Totul din hol era la locul lui: covorașul, dulăpiorul, ziarele strânse la milimetru. Tata arăta la fel, doar că umerii păreau mai strânși, iar mâinile i-au tremurat un pic când și-a îndreptat mâneca.
Unde e bicicleta? am întrebat, ca să evit orice alt subiect.
Pe balcon. Am pus-o acolo, să nu mă încurce. M-am gândit s-o repar singur, dar a dat din mână resemnat și a mers înainte.
Balconul era din sticlă, dar frig, plin de cutii și borcane. Bicicleta stătea rezemată de perete, acoperită cu un cearșaf vechi. Tata l-a dat jos ca și cum ar descoperi ceva prețios și a mângâiat cadrul cu palma.
A ta e, mi-a zis. Ții minte? Ți-am luat-o de ziua ta.
Țineam minte. Țineam minte cum mă dădeam printre blocuri, cum cădeam, cum tata mă ridica fără să zică nimic, scutura nisipul de pe genunchi și verifica lanțul. Nu era omul laudelor, dar orice lucru era privit la el ca și cum ar avea nevoie de cineva care să-l țină-n grijă.
Cauciucul-i moale, am zis eu.
Asta n-are nimic. Mai e și butucul care scârțâie și frâna spate nu mai ține. Ieri am încercat să-l mișc, mi-a sărit inima din piept a zâmbit tata, dar i-a rămas zâmbetul mic, pe jumătate.
Am adus bicicleta în camera unde avea atelierul lui colțul de la fereastră: o masă veche cu un covoraș, lampă și o cutie cu scule. Pe perete, clești, șurubelnițe, chei – toate puse ordonat. Am fost atent la detaliul ăsta, ca de fiecare dată: tata ținea ordine în spațiul pe care-l controla.
Cheia de treisprezece, să o găsești? m-a întrebat.
Am deschis cutia. Cheile, toate la rând, numai de treisprezece nu-i. Doar doisprezece, paisprezece a treisprezecea nu-i.
Tata și-a ridicat sprâncenele.
Cum așa? E s-a oprit, de parcă mereu îi rămăsese blocat în gât.
Am început să caut mai energic, am tras sertarul mesei. Printre piulițe vechi, șaibe, bandă izolatoare și smirghel, am dat de cheie, pitită sub o grămadă de mănuși.
Uite-o, am zis.
Tata a luat cheia, a ținut-o puțin în palmă, ca să simtă greutatea.
Eu am pus-o acolo, zici? Ce minte am, a zis și a pufnit slab. Adu aici bicicleta.
Am pus-o pe-o parte, cu o cârpă sub pedală. Tata s-a lăsat încet la podea, grijuliu cu genunchii, iar eu m-am făcut că nu văd.
Desfacem întâi roata, zise tata. Ține să scap piulițele.
A înșfăcat cheia, a tras din răsputeri până când a cedat. Eu am ținut, să nu cadă nimic.
Tot singur a început el, mormăind.
Nici nu voiam să mă bag prea tare
Știu. Ține acolo.
Am lucrat fără multe vorbe: ține, nu forța, aici, așa e bine. Am observat că așa ni se vorbește mai ușor. Când avem ceva concret de făcut, nu trebuie să ne încurcăm și cu ocolișuri.
Roata jos, am pus-o pe jos. Tata a scos pompa, a controlat furtunul pompa bătrână, mânerul tocit.
Camera nu e spartă, doar s-a uscat, a zis convins.
Eu m-am abținut să-l întreb de unde știe sigur; tata vorbea mereu clar, și când nu era sigur.
El umfla, eu mă uitam la frână. Plăcuțele erau uzate, cablul ruginit.
Cablul trebuie schimbat, am zis.
Cablul s-a oprit, și-a șters mâna de pantaloni. Aveam un cablu de rezervă.
A căutat în dulăpior, din cutia cu bucăți, fiecare separat și cu etichetă scrisă. Stăteam și mă uitam: nu era doar grijă era lupta lui cu timpul. Cât cât e totul aranjat, ține și el timpul în frâu.
Nu-i, s-a supărat el, trântind capacul.
Poate-i pe hol, în debara, am zis.
În debara e haos, a părut că-și recunoaște o vină capitală.
Am râs.
La tine să fie haos? Asta-i veste.
M-a privit tăios, dar în ochi i-a licărit un fel de recunoștință.
Vezi tu acolo. Eu mai stau cu pompa asta, a zis el.
Am găsit cablul pe raft, învelit într-un ziar vechi.
L-am găsit! am strigat.
Vezi? Ți-am zis că e.
I-am adus cablul. L-a răsucit, uitându-se la capete.
Merge. Doar capete de prindere mai trebuie.
Din cutie a ales două, mărunt-mărunt.
Hai să desfacem frâna, a propus tata.
Eu țineam cadrul, el desfăcea șuruburile. Degetele lui, crăpate și cu unghii tăiate scurt, altădată mi se păreau indestructibile. Acum erau altfel de puternice: răbdătoare, cumpătate.
Ce te uiți așa la mine? a zis el, cu nasul în lucru.
Mă gândesc cum ții minte toate detaliile astea de ani.
A zâmbit ironic.
Țin minte, dar uite cheia pe unde am pus-o, uiți și ăsta, a ridicat din umeri. Am ajuns de râs, nu?
Simțeam ce ascunde: nu-i de râs. Îi teamă.
E normal, am zis. Și mie mi se întâmplă.
A dat din cap rapid, ca și cum îi dădeam voie să nu mai fie omul perfect.
Când am deschis mecanismul, lipsea un arc. Tata s-a uitat mult la locul gol, apoi la mine.
Ieri l-am scăpat pe jos, m-am uitat dar n-am dat de el.
Hai să mai căutăm, am zis.
Am căzut în genunchi, palmele pe podea, uitându-ne sub masă, printre scule. Am găsit arcul lângă piciorul scaunului, la marginea peretelui.
Gata, uite-l!
Tata l-a ridicat, l-a privit în lumină.
Doamne-ajută. Că deja mă gândeam n-a mai continuat.
Am înțeles că ar fi vrut să spună că-s pierdut de tot. Dar a tăcut.
Un ceai vrei? a schimbat el vorba brusc.
Vreau.
În bucătărie a pus ceainicul, a scos două căni. M-am așezat la masă și-l priveam cum se mișcă mai încet ca altădată, dar sigur pe el. Ceaiul îl turnă în căni, a adus o farfurioară cu fursecuri.
Ia mănâncă. Ai slăbit.
Aș fi zis că n-am, că așa e geaca, dar n-am zis. În replică lui era tot ce putea spune el despre grijă.
Cum e la serviciu? a întrebat.
E ok. S-a terminat un proiect, vine altul acum.
Bine. Să primești salariul la timp, asta contează.
Am zâmbit.
Tot la bani te gândești?
Dar la ce să mă gândesc? La sentimente? s-a uitat direct la mine.
Am simțit cum mi se adună un nod în piept. N-am crezut că tata va rosti cuvântul ăsta singur.
Chiar nu știu.
A tăcut, apoi a apucat cana cu ambele mâini.
Să știi a pornit, ezitând. Uneori simt că vii la mine ca la o datorie. Marcaj și la revedere.
Mi-am lăsat cana pe masă. Ceaiul m-a ars la degete, dar n-am tras mâna.
Și tu crezi că-mi e ușor să vin? i-am zis. Parcă redevin copil aici, și tu le știi pe toate.
A amuzat tăcut.
Chiar cred că le știu pe toate. Mi-e greu să mă dezvăț.
Și încă ceva, am oftat adânc. Niciodată nu m-ai întrebat cum îmi e, la modul adevărat.
A privit lung în cană, ca după răspuns.
Mi-a fost frică să întreb. Trebuie apoi să asculți răspunsul, nu știu dacă pot.
M-am simțit ușurat de cuvintele simple. Nu mi-a zis nici iartă-mă, nici alte discursuri. Numai a recunoscut că nu poate, și mi s-a părut mai sincer decât orice.
Nici eu nu mă pricep.
Atunci o învățăm împreună. Prin bicicletă, și-a îngăduit pentru prima dată o glumă.
Am mai băut un pic de ceai, apoi ne-am apucat din nou de treabă. Bicicleta era întinsă la locul ei, roata și cablul pe masă. Tata s-a strâns, gata de luptă.
Uite așa: tu treci cablul, eu fixez plăcuțele.
Am tras cablul prin tub, l-am prins. Degetele mele nu aveau îndemânarea lui tata și m-am enervat. Tata m-a văzut.
Nu te grăbi. Aici nu-i nevoie de forță, doar răbdare.
M-am uitat la el.
Vorbești de cablu sau?
De toate, s-a întors, ca și cum ar fi spus prea mult.
Am reglat plăcuțele, am strâns piulițele. Tata a apăsat de câteva ori maneta să simtă frâna.
Acum merge.
Am umflat roata până la capăt, am verificat aerul. Camera ținea. Am pus roata la loc, am strâns totul, i-am întins cheia de treisprezece fără cuvinte. Cheia a trecut firesc în mâna lui.
Gata, a hotărât tata. Să probăm.
Am coborât cu bicicleta în curte. Tata o ținea de ghidon, eu lângă el. În fața blocului era liniște, doar tanti Ileana de la trei cu plasa de cumpărături ne-a făcut cu mâna.
Hai, urcă-te, dă o tură, mi-a zis tata.
Eu?
Cine altul? Eu nu mai sunt acrobat.
M-am așezat. Șaua mică, ca atunci, cu genunchii la piept. Am dat două ture, am apăsat frâna. Bicicleta a tras perfect.
Merge, am zis, sărind jos.
Tata a plimbat-o scurt la pas și s-a oprit.
E bine. Nu ne-am chinuit degeaba.
M-am uitat la el și-am priceput că nu vorbea doar de bicicletă. Ci și de, poate, o apropiere regăsită.
Lasă-ți sculele astea la tine, m-a surprins el. Cutia asta. Tu faci destule, eu n-am atâtea de reparat.
Am vrut să mă împotrivesc, dar am știut: și asta-i limba lui. Nu te iubesc, ci să-ți fie ție mai ușor.
Bine. Dar cheia de treisprezece rămâne la tine. E piesa principală.
A zâmbit.
O să fiu atent cu ea, să nu mai uit.
Am urcat iar sus. În hol mi-am luat geaca, tata nu se grăbea să mă împingă spre ușă.
Mai vii pe săptămâna viitoare? a zis, ca și cum nu presta rugăminte, doar afirma.
Ușa la dulapul de sus scârțâie Mi-ar trebui puțin ulei, dar mâinile nu mă mai ajută ca altădată.
N-a spus-o cu tristețe, nici ca să ceară milă. Eu am auzit în asta o chemare.
Vin. Dar sună-mi înainte, să nu dau năvală pe fugă.
A dat din cap și, când închidea ușa, a zis încet:
Mulțumesc, că ai venit.
Am coborât scările, cu câteva chei și șurubelnițe înfășurate în cârpă. Erau grele, dar nu apăsătoare. Afară, m-am uitat înapoi la etajul trei. O perdea s-a mișcat încetișor parcă tata stătea acolo. Nu am dat din mână. Am pornit spre Dacia mea, știind că pot veni săptămâna viitoare nu neapărat cu treabă, ci pentru ceea ce, în sfârșit, amândoi am recunoscut că e mai important decât orice reparație.
Azi am înțeles că o cheie de treisprezece poate ține laolaltă mai mult decât o roată de bicicletă: poate ține o poveste întinsă pe zeci de ani între un tată și un fiu. De noi ține să nu rătăcim cheia asta.
