Jurnal, 3 noiembrie
Nu găsesc cuvintele potrivite să descriu ce-am trăit în acea dimineață de toamnă târzie, când am revenit pe jos acasă, după o tură de noapte obositoare la cariera de piatră de lângă Chișinău. Corpul îmi ceda, sufletul mi-era pustiu, iar singurul lucru pe care-l voiam era să mă prăbușesc în patul meu modest din apartamentul pe care-l împărțeam cu o mână de bărbați, toți veniți din satele Moldovei să-și caute traiul. Mă bucuram că găsisem acest acoperiș deasupra capului după eliberarea din pușcărie, fiindcă nimeni nu se înghesuia să mă ajute.
Alegeam mereu scurtătura prin parcul Central, să ajung mai repede. În acea zi, drumul meu a luat o turnură neașteptată. Pe o bancă, învelit într-o pătură subțire, zăcea un prunc. Am înlemnit. Un copil atât de mic, să stea singur, în frigul acela umed Inima mi-a stat în loc.
Mi-era frică. Să nu spună cineva că eu, cu antecedentele mele, am găsit și am umblat la copil. Gândul m-a ținut pe loc, dar nu m-a lăsat sufletul să-l abandonez acolo. L-am luat ușor în brațe. Nu puteam duce bebelușul în apartamentul nostru tipic de muncitori, așa că m-am grăbit către casa de copii de pe strada Bulgară, unde treceam des în drumurile mele.
Am spus îngrijitoarei tot ce s-a întâmplat. Era o fetiță. Asistenta, o femeie cu ochi buni, s-a uitat la mine și a spus: Nu are niciun bilet lăsat de mamă. Hai să-i zicem Catinca Ion, e nume frumos! Am zâmbit, și mi-am dat seama cât de golăciune e viața mea. Nu aveam părinți, nici pe cineva al meu. Dar povestea acestei fetițe îmi bântuia serile.
De atunci, mă întorceam adesea să-i duc Catincăi câte ceva: haine, dulciuri, jucării, ba chiar și cărți cu povești. Câte un desen primit de la ea, pe care apăream eu, alături de tata și mama, mă făcea să simt că nu-s chiar de prisos pe lume.
O educatoare tânără, Maria, s-a atașat de mine. Fusese și ea crescută acolo și știa cât înseamnă să aibă cineva grijă de tine. Dar era conștientă că un bărbat singur ca mine nu va primi niciodată dreptul să ia acasă o fetiță. Însă timpul a trecut De la prima zi și până când Catinca a împlinit 10 ani, n-a fost Crăciun fără să fiu la poarta lor.
Maria, văzând că nu-mi pierd nădejdea, m-a tras deoparte într-o zi. Nu erau cuvinte multe, doar acea privire care înseamnă tot. Mi-a mărturisit că m-a îndrăgit și a venit cu propunerea: Dacă facem o familie? Așa putem să o luăm pe Catinca acasă, cum a visat ea mereu.
M-au cuprins emoțiile. Am cumpărat împreună mobilă nouă pentru camera fetei, am lucrat la actele de adopție, și am amenajat totul ca să o scutim pe Catinca de traiul în orfelinat. În ziua în care am venit să o luăm, Catinca mi-a sărit la gât, apoi a strâns-o și pe Maria tare-tare. Tata, astăzi merg acasă?!, a întrebat cu lacrimi de bucurie. I-am răspuns în șoaptă: Catinca, strânge-ți jucăriile. Acum ești cu adevărat acasă. Noi te așteptăm.
Viața mi-a arătat că, oricâtă suferință ai trăi și oricâtă vină ai purta, bucuria de a oferi o familie cuiva rămas singur depășește toate greutățile. Nu știu ce vom fi mâine eu și Maria, dar azi, știu sigur că fericirea adevărată e acolo unde este sufletul. Moldova mai are oameni buni, iar pentru mine, lecția e simplă: oricât te-ar încerca viața, nu lăsa să-ți moară credința în oameni și în miracolele mici.
