15 aprilie 2024
În seara asta, după o zi lungă la birou în Chișinău, mă grăbeam spre casă, deja gândeam la ceaiul cald ce mă aștepta la bucătărie. Totuși, ceva m-a făcut să opresc pe marginea drumului, lângă halda de gunoi de la marginea satului Budești. Era deja amurg, iar aerul mirosea a iarbă uscată și a praf. Printre gunoaiele aruncate la întâmplare saci cu haine vechi, cutii de la lactate, peturi de apă am zărit o pungă mare de plastic, care se mișca ușor și, parcă, scotea niște sunete firave.
M-am apropiat, cu inima strânsă, gândindu-mă la ce aș putea găsi acolo. În pungă era un cățel mic, cu blana murdară și speriată, care tremura din tot corpul și abia dădea din lăbuțe. Fusese abandonat acolo, fără nicio șansă, sub soarele arzător de primăvară, fără apă sau mâncare.
Nu am putut să-l las acolo. L-am luat în brațe, iar ochii lui triști parcă mă implorau să nu-l părăsesc. M-am grăbit spre clinica veterinară din Centru, unde medicul a constatat, cu bucurie pentru mine, că puiul este sănătos, doar speriat și foarte însetat. Am plătit consultația vreo 300 de lei moldovenești, banii nu mi s-au părut deloc mulți pentru o viață salvată.
După vizita la veterinar, m-am gândit că nu-l pot păstra, pentru că apartamentul meu de la bloc abia mi-ajunge mie. Am sunat la un adăpost de animale și i-am rugat să mă ajute să-i găsim o casă. După câteva zile, am primit un telefon: o familie tânără, Valeriu și Dorina, a venit să-l cunoască. L-au îndrăgit din prima clipă și i-au pus numele Costache, zicând că le aduce aminte de bunicul lor, de care s-au îndrăgostit de la prima vedere.
De atunci, Costache și-a găsit un loc cald și o familie grijulie. Mi-a rămas în suflet chipul lui mic, fără apărare, și mă întreb cum pot unii oameni să fie atât de insensibili. Oare nu-și dau seama că un animal, fie el pui de câine, trăiește, simte, suferă? Ei cer doar puțină atenție și, în schimb, oferă o dragoste loială, cum rar poți întâlni la oameni.
Mă întristează gândul că încă mai sunt printre noi oameni care aruncă asemenea comori nevinovate ca pe niște gunoaie. Sper din suflet ca legea să fie mai aspră cu cei ce se dovedesc fără compasiune și să-i îndrume către cursuri de responsabilizare. Avem nevoie ca instituțiile statului și organizațiile pentru apărarea animalelor să colaboreze mai mult, să responsabilizeze societatea și să crească empatia față de ființele care nu au glas.
Astăzi simt că am făcut un mic bine, dar visul meu e să trăiesc într-o Moldovă unde astfel de gesturi de cruzime vor dispărea, iar fiecare cățel să aibă șansa să fie Costache pentru cineva.
