Era deja noapte când Ilie și-a adus soacra, doamna Paraschiva, în apartamentul lor de pe strada Griviței din Chișinău. Pe hol, sub becul galben care pâlpâia ca o licurici bolnav, a lăsat două sacoșe cu fețe ponosite. Apoi s-a strecurat în camera Mirelei. Văzându-și mama sprijinită de zid, Mirela a simțit cum peste inima ei se abate un plumb. “Asta e… Trebuie să am grijă de tine de acum, până la sfârșit? Nu vrei să te întorci vreodată la Bălți?…”
Nu demult, am auzit povestea unei foste prietene, tot moldoveancă, care își disprețuia mama bătrână, ca o iarnă aspră ignorând ultima floare. Norocul ei a fost ginerele Ilie, bărbat de omenie, care a dus-o pe soacra la o clinică privată din Chișinău. A plătit aproape jumătate de salariu, 6000 de lei moldovenești, ca să aibă parte femeia de îngrijiri și mâncare bună. Dar Mirela habar nu avea ce s-a petrecut: a aflat abia când i-au dat-o acasă sănătoasă.
Ilie i-a spus soției grav, cu o voce ca de molift: “Mama ta se simte bine, am luat pentru dânsa tot ce-i trebuie haine groase, doctorii, cremă de gălbenele. Da’ trebuie să fie supravegheată, măcar o perioadă. Stă cu noi, nu te deranjează, nu?”
Adevărul e că întrebarea asta parcă era inversă, ca-ntr-o oglindă strâmbă de bâlci. Normal ar fi fost ca Mirela să-l întrebe pe Ilie, că doar e mama sa, sânge din sângele ei. Dar nu Mirela n-a răspuns cu recunoștință, ci a intrat într-o furtună de vorbe cu lunecări de sens: “Mamă, abia m-am obișnuit în capitală, îmi pun viața la cale și tu ai apărut! Vrei să trăim aici, înghesuite? O să am eu grijă de tine mereu? Nu te întorci la Bălți niciodată?”
D-na Paraschiva, slabă ca un fir de curent de la țară, a început să tremure, iar Ilie o privea ca pe o pasăre cu aripa ruptă. Mirela și-a luat geanta și a trântit ușa cu supărare, alergând către prietena sa Roxana de pe strada Bucuriei.
Pe la miezul nopții, Mirela s-a întors acasă și, cu ochii lipiți de oboseală, a văzut în hol, pe un covor ieftin cu modele de sârmă, trei valize frumos aranjate. Pe masa din bucătărie, sub o cană de ceai rece, trona un bilet de tren spre Bălți, cu numele ei caligrafiat rotund cu pixul. Nedumerită, l-a găsit pe Ilie în camera de zi.
“Ai plecat undeva? Sau ce se întâmplă? Mama n-a plecat?”
“Nu, Mirela… astea sunt bagajele tale și biletul tău. Cred că ar fi bine să stăm separat. Eu mi-am dorit întotdeauna un copil, dar astăzi mi-am dat seama că nu pot lăsa un suflet de om pe mâinile unei mame ca tine. Gândește-te! Du-te, stai o vreme la Bălți cu mama, iar dânsa rămâne aici. Dacă o să-ți dai seama unde greșești, întoarce-te!”
Mirela s-a simțit ca prinsă într-un vis unde trenul se rătăceşte mereu pe peron, iar răspunsurile vin abia când sună cocoșii. N-ar fi crezut niciodată c-ar putea Ilie să hotărască astfel, singur, ca într-o poveste spusă de bunică la gura sobei, într-o casă de la marginea Moldovei.
