Când fratele meu, Radu, a împlinit 18 ani luna trecută, a dat o petrecere scurtă de familie, suflând în lumânări, după care ne-a aruncat în aer cu un anunț la care nu se aștepta nimeni: vrea să se însoare cu iubita lui, Doinița. Părinții mei au făcut ochii mari nu de bucurie, ci mai degrabă ca și cum ar fi gustat borșul fără sare. Ei n-au avut niciodată simpatie pentru Doinița, chipurile pentru că fata era nepoliticoasă, că venea la masă fără să spună Poftă bună! și, în plus, facultatea era pentru ea o opțiune nu o prioritate. Mergea la cursuri la Universitatea din Iași de două ori pe lună, în rest multă cafea cu frișcă și scrollat pe TikTok, ceea ce pentru ai mei echivala cu un dezastru în familie.
De fapt, comportamentul cam grosolan al Doiniței și faptul că venea mereu îmbrăcată de parcă ar fi mers la cules de prune, nu la întâlnire, i-au convins definitiv pe părinți că Radu nu are nicio șansă să devină inginer, cum și-au dorit ei. Nici familia ei n-avea păreri mai bune despre povestea lor și încercau mereu s-o țină pe Doinița cât mai departe de casă. Chiar dacă au locuit împreună doi ani, Doinița n-a dat niciun semn că ar vrea să intre în grațiile părinților noștri.
Radu, însă, nu s-a lăsat impresionat de drama părinților. A spus clar și răspicat că el nu renunță la Doinița nici să-l pici cu ceară. Iar eu, sincer, eram ca pisica sub masă: n-am luat partea nimănui, dar mă temeam că atmosfera din familie se va pune pe harță din cauza celor doi. Radu încă dormea în camera lui de la noi, iar Doinița stătea cu mama ei, cu un tată vitreg mereu ocupat și cu o soră mică pusă pe șotii. Cum nu-și permiteau chirie, Radu s-a gândit s-o invite pe Doinița să se mute la noi și să stea cu el.
Lucrurile au degenerat când tata a răbufnit, întrebându-l unde cred ei că o să trăiască, că-n camera aia abia are un pat care scârțâie, mobilierul vechi de pe vremea lui Ceaușescu și nici măcar covor nu e. Plus, i-a spus că dacă vrea viață în doi, să plătească tot: de la facturi la pastă de dinți. Supărat, Radu a cerut partea lui de casă să mi-o dați acum, că doar nu stau pe capul vostru!, a aruncat câteva haine într-un rucsac și dus a fost. S-au mutat de la un prieten la altul vreo două săptămâni, ca studenții când se termină bursa, după care s-au întors tot împreună, hotărâți să nu-i despartă nici viscolul, nici supărarea părinților.
Atunci, Radu le-a dat părinților șocul secolului: le-a spus răspicat că și-ar vinde partea sa din apartament săptămâna viitoare dacă nu se schimbă nimic. Aluzia era clară: ce nu-ți place, vinde și pleacă. Părinții s-au aprins ca betele de Revelion, iar atmosfera s-a încingeat de zici că venea cutremurul. Radu a plecat, ofuscat, urlând pe scări să nu-l caute nimeni. Parcă și soacra lui, o doamnă care știe două chichițe juridice din manualul de drept, îi șoptea la ureche ce să facă să iasă bine și legal.
Eu, suflet împăciuitor, am încercat să negociez ceva liniște, dar fiecare m-a trimis politicos la plimbare, să-mi văd de propriile treburi și să nu mai dau lecții de familie. Parcă eram personaj într-o telenovelă de la Chișinău, dar fără public să guste situația.
Adevărul e că situația s-a cam împotmolit și nu știu când o să iasă soarele pe strada noastră. Dar sper totuși că, dacă trece timpul, lumea lasă mândria la ușă și poate ne apucăm să râdem toți la aceeași masă, cu sau fără Doinița, măcar de Sărbători.
