Ne-am găsit unul pe altul în ciudă, pe băncile Universității din Iași, când încă visam la lumea largă. Nimic nu aveam în buzunar, nici măcar un leu să cumpărăm un buchet adevărat de mireasă. Așa că logodnicul meu, Constantin, a cules flori sălbatice de pe malul Bâcului, le-a legat cu o panglică roșie și mi le-a dăruit tremurând. Adevărul e că buchetul acela părea rupt dintr-o poveste veche, iar mireasma lui umplea tot orașul, de la Copou până la Cetățuia.
Eram însărcinată când m-am cununat cu el, cu pântecul rotund ascuns sub rochia croită de mătușa Paraschiva. Nunta noastră a fost în ograda mamei, în satul Codreanca, printre cireși înfloriți și găini zvăpăiate. După ce am spus da, ne-am mutat sub acoperișul mamei mele, într-o cameră mică, plină de covoare țesute și miros de busuioc. Mama ne-a ocrotit, ca o cloșcă bătrână, cât timp am terminat facultatea.
La început, eu și Constantin am trăit ca în vis ieșeam seara pe malul Prutului, ne plimbam ținându-ne de mână sub plopii ancorați în nori. Când ne-a venit pe lume fiul, Andrei, totul s-a luminat și mai tare. Constantin mă ajuta cu băiatul, ne trezeam dimineața amândoi ca să-i auzim gânguritul, ne scuturam somnul printre scutece și râsete.
Ca să avem cu ce hrăni copilul, Constantin a muncit în spatele pieței centrale din Chișinău, cărând lăzi și saci, vreme de patru ani. Apoi, într-o noapte de vară, i-a venit ideea să deschidă o prăvălie și-a pus inima și toți leii adunați la bătaie. Prăvălia a prins rădăcini și, cu vremea, ne-am ridicat o casă cu geamuri albastre, iar pe uliță ne-am cumpărat o Dacie vopsită în galben. Nu ne-am refuzat nimic. Constantin mi-a spus într-o zi, printre glume și mângâieri, să las munca și să mă ocup de casă. Am ascultat.
Anii au trecut ca o ninsoare ușoară. Andrei a terminat Facultatea de Economie la Universitatea din Chișinău, iar Constantin l-a luat la prăvălie să-i țină socotelile. Și totul părea așezat.
Dar visul meu a început să se destrame când, la ceaiul de la amiază, Andrei mi-a spus cu glas stins tatăl lui avea o legătură cu altă femeie. Atunci m-am simțit de parcă s-ar fi despicat norii pe deasupra noastră. A trebuit să aleg: să cer divorț, sau să beau liniștea ca pe o ciorbă de lobodă amară. Am tăcut, sperând că norul va trece.
Peste două luni, chiar Constantin mi-a recunoscut adevărul. Cealaltă femeie purta deja în pântec copilul lui. Constantin nu voia divorț, zicea că ne e bine așa, că o să stea și cu ea, dar va avea grijă de noi, măcar financiar. Mi-a promis că nu-l va lipsi pe Andrei de ajutor și viitor.
Acum, mă plimb prin casa cu pereți de lut, mă simt ca o umbră pe sub cerdac, fără loc și fără țintă. Încă văd ca-n ceață prima noastră întâlnire, mirosul florilor sălbatice pe care mi le-a adus Constantin cândva, freamătul lor adormit între cearșafuri vechi, undeva într-un vis ciudat, care nu se mai sfârșește.
