Hai să-ți povestesc ceva ce mi s-a întâmplat acum vreo 15 ani. Eram la un centru de plasament din Chișinău și la un moment dat, o fetiță cu ochi verzi stătea și mă scruta cu privirea ei pătrunzătoare, nici nu clipea. După câteva minute de tăcere, mă întreabă, pe neașteptate:
Aveți o fată?
Nu, i-am răspuns, luată prin surprindere.
Și oftând adânc, cu o expresie de parcă i se frânsese sufletul, îmi zice:
Nu v-ar plăcea să aveți una?
Încercam să procesez, nu știam ce să zic, și atunci ea continuă:
Pot să fiu eu fiica dumneavoastră. Dacă vă doriți asta, bineînțeles…
Gândurile îmi zburau departe. Aveam deja un băiat mare, Andrei, de 20 de ani. Nu mă gândeam să mai cresc încă un copil. Dar vorbele ei O fiică nu-i niciodată în plus! și privirea aia inocentă m-au topit.
Să știi că mereu m-am visat cu o fată să îi cumpăr hăinuțe, să-i pun fundițe în păr, să ne jucăm cu păpușile, să-i povestesc despre machiaj, să avem complicitatea aceea dintre mamă și fiică. Dar soarta mi-a dat un băiat și n-am avut curajul să mai fac un copil după. Și totuși, m-am întrebat dacă, la anii mei, aș fi în stare să cresc o fată.
Nu știu ce-a fost în mine, dar i-am zis:
Sigur că mi-ar plăcea!
Pe loc, m-a luat în brațe cu o dragoste pe care n-o mai simțisem vreodată, de parcă eram mama ei de-o viață. Mi-a dăruit toată afecțiunea pe care o strânsese anii aceia petrecuți în orfelinat.
Fetița se numea Doina și avea cinci anișori. Ajunsese la centru când era abia de un an și jumătate, după o tragedie ambii părinți pieriseră într-un accident rutier cumplit, în care au murit șapte oameni. De atunci, Doina tot spera la o familie. Dar știi și tu cum sunt procedurile prin Moldova adopțiile nu-s deloc simple și tot s-au lungit.
Doina era atât de fericită când a făcut cunoștință cu rudele noastre, încât nu-i ajungea timpul să îi memoreze pe toți. S-a lipit de toți, ca un magnet! Era atât de veselă și iubitoare, că s-a făcut imediat iubita familiei. Chiar și soțul meu, Gheorghe, care la început era cam reticent, după prima întâlnire cu Doina… s-a topit și el! A început să ne zică mama și tata din prima și de atunci Gheorghe nu și-ar mai putea imagina vreodată să nu aibă grijă de ea.
Totul s-a potrivit pentru Doina: s-a adaptat ușor, mergea cot la cot cu colegii la școală și, când a ajuns în clasa întâi, s-a făcut remarcată prin istețimea și logica ei. De curând, are chiar o pasiune nouă: scrie poezii! S-a făcut preferata tuturor profesorilor.
Sunt atât de recunoscătoare că în ziua aceea am trecut pragul centrului de plasament de la Chișinău. Dumnezeu mi-a scos-o pe Doina în cale și n-aș schimba nimic pentru nimic în lume.
