Nunta mea, care ar trebui să aibă loc peste doar câteva zile în inima Chișinăului, este pe cale să fie umbrită de pretențiile și capriciile neînduplecate ale mamei mele. Mama insistă cu o încăpățânare dureroasă să îl invit pe tata la nuntă, dar fără actuala lui soție, pe care nu o poate ierta. Deși părinții mei sunt divorțați de ani buni, tata și-a refăcut viața, iar mama a rămas cu furia ce nu i-a dat pace niciodată.
Catalizatorul divorțului dintre ei a fost Ancuța, noua soție a tatălui meu. Se spune că Ancuța ar fi avut o discuție aprinsă cu mama, spunându-i pe șleau: El nu te mai iubește și rămâne cu tine doar din milă pentru fiica voastră. Nu mai trage de o relație moartă și lasă-l să vină la mine. Mama, rănită în orgoliu, l-a izgonit pe tata din casă. Multă vreme, mama mi-a interzis să țin legătura cu el, însă dorul m-a împins mereu să mă strecor printre interdicții, să-l vizitez pe tata și pe noua lui familie, mai ales că am un frățior acum, Mihăiță, care are aproape zece ani și care râde cu poftă ori de câte ori mă apropie de prag.
Când i-am spus tatei că mă mărit, ochii i s-au luminat și, din dorința de a-mi oferi un început frumos alături de logodnicul meu, mi-a promis un dar neprețuit un apartament spațios în sectorul Botanica, acolo unde mereu mi-am dorit să stau. A spus că vrea să fim liniștiți și să nu ne batem capul cu griji materiale; dar ce ar fi trebuit să fie un motiv de sărbătoare s-a transformat într-un coșmar.
Mama refuză cu fermitate să vină la nuntă dacă Ancuța va fi prezentă, strigând prin casă: Pe amanta aia nu vreau s-o văd! Dacă ea intră, eu nu mai vin! Mai mult, când a aflat de cadoul tatălui meu, m-a făcut trădătoare că am acceptat ajutorul lui. Mă simt sfâșiată între dragostea de tată și nevoia de a-mi vedea mama fericită.
Zilele trec între lacrimi, încercări de explicații și vorbe care nu-și mai găsesc locul. Logodnicul meu, Dorin, a încercat să-i vorbească mamei, să-i explice că e nedreptă față de mine, dar nu a făcut decât să-i aducă și lui antipatia ei. Înțeleg că mama încă suferă, că trecutul nu-i dă pace și că inima ei e plină de cicatrici. Dar nu pot accepta că sunt pedepsită eu, fiica lor, tocmai în această zi mare.
Plâng adesea, sperând ca această poveste să se sfârșească cu împăcare și bucurie pentru toți. Vreau să mă desprind de trecut, să învăț să iert, să trăiesc frumos, și toate sufletele să aibă parte de lumină. Dar cu fiecare zi ce trece, tensiunea și durerea par să crească, iar viitorul, pe care îl visam senin, se acoperă de norii grei ai certurilor și neîmpăcării.
