Ana trăia într-o ceață ciudată de mulțumire ce ținea de 32 de ani. Locuia împreună cu fiul ei, Damian, el fiind șef de echipă într-o firmă mică pe undeva prin Iași. Toate zilele Anei se scurgeau în jurul fiului ei, iar la sfârșit de săptămână timpul părea să se înmoaie ca mămăliga la soare. Aveau mereu ceva de făcut drumul lor se îndrepta de fiecare dată spre piața din cartier, unde tarabele rosteau culori și Ana culegea cu grijă ingredientele, chiar dacă Damian ofteza pe ascuns că s-ar putea cumpăra totul în zece minute din supermarket. Dar Ana savura ritualul acesta, plimbarea printre mirosuri de verdeață și voci moldovenești, ținându-l pe Damian aproape, de parcă timpul s-ar fi dilatat numai pentru ei.
După piață, locul lor preferat era grădina bunicului, într-un sat la marginea orașului. Acolo, pe sub nuci, totul părea să plutească într-un vis ușor nedefinit, cu soarele filtrat de frunze. Venise și vremea borcanelor cu murături, deși nici Anei, nici lui Damian nu le plăcea acrul legumelor puse la saramură. Dar făceau borcane cât pentru jumătate de sat, “pentru neamuri și prieteni,” spunea Ana, cu un zâmbet care plutea puțin pe deasupra solului.
Totul era lin și straniu de viu, până într-o dimineață când Damian a tulburat această apă liniștită spunând: Mamă, vreau să mă însor. Viitoarea lui soție, Irina, era o fată liniștită, cu ochi ca diminețile pe dealurile Moldovei, cu 7 ani mai tânără decât Damian. Și-au cumpărat, cu greu, un apartament mic într-un bloc vechi din Chișinău, dar Ana, cu un glas blând dar hotărât, i-a convins să mai rămână cu ea, să închirieze apartamentul lor și să mai adune câțiva lei pentru început: Vă va prinde bine bănuțul, ca proaspeți însurăței. Tinerii au acceptat, iar Ana a simțit că universul ei a rămas neatins.
Dar timpul nu are răbdare cu mamele visătoare, și curând Damian stătea tot mai mult cu Irina. Seara, orașul îi prindea pe cei doi de mână sub felinare stinse, iar într-o zi, Irina a anunțat că așteaptă un copil. Ana a scos din dulap o cutie de haine de bebeluș păstrate cu sfințenie de când Damian era mic, ca într-o încercare de a păstra ceva viu din trecut. Dar nora i-a zâmbit stins și a spus: Poate doar pentru vreo poză, aș vrea să aleg eu lucrurile copilului meu.
Cu timpul, tinerii au adunat destui lei moldovenești ca să se mute singuri, într-un apartament în care nu mai plutea nicio amintire a Anei. Sentimentul de gol s-a așezat în sufletul mamei ca o pisică neagră la ușă, iar Ana visa că Damian a fost dus de vântul tânăr al Irinei, lăsând-o să caute printre borcane și amintiri ceea ce nu putea fi adus înapoi.
