Acum cincisprezece ani, destinul mi-a jucat o carte pe care nu o voi uita niciodată. Eram în orfelinatul din Chișinău când o fetiță cu ochii de smarald m-a privit lung, cu o sinceritate care m-a străpuns. Deodată, glasul ei subțire a spart liniștea: Aveți o fată?
Am rămas pe loc, puțin bulversată, și i-am răspuns: Nu, n-am o fiică.
A oftat atât de adânc, încât am simțit toată singurătatea din sufletul ei. Dar nu v-ar plăcea să aveți? a murmurat, iar privirea ea tristă mă ardea până în inimă. M-am blocat. Cuvintele se loveau de mintea mea, încă nedeslușite, când a continuat liniștită: Pot fi eu fiica dumneavoastră… dacă vreți…
Gândurile alergau haotic. Aveam deja un băiat la facultate, de douăzeci de ani. Inima mea era împăcată cu bărbăția casei, dar mereu visam în taină la bucuria unei fiice. La copilăria acelei prințese pe care să o îmbrac în rochițe, să-i cumpăr cercei de argint, să-i prind fundițe și să ne jucăm, să-i spun povești la culcare. N-am mai avut curaj să aduc pe lume încă un copil, dar zâmbetul acelei copile și fraza O fiică nu strică niciodată, doamnă… îmi zdruncinau orice hotărâre.
Apoi am simțit: nu mai sunt tânără, dar dorul de copilărie, de o fată, nu dispare niciodată. Am răspuns cu toată sinceritatea: Sigur că aș vrea!
În clipa aceea, m-a îmbrățișat cu putere, ca și cum ar fi știut dintotdeauna că trebuia să fim împreună. Simțeam toată dragostea adunată ca o ploaie caldă lăsată peste inima mea toată iubirea nespusă pe care o strânsese ea în anii grei de orfelinat.
Luminița avea cinci ani. Fusese adusă la azil când avea doar un an și jumătate. Părinții ei pieriseră într-un accident tragic în apropiere de Orhei, unde au murit și alte cinci suflete. De atunci, inima ei tânjea după o familie adevărată. Mulți copii erau luați rând pe rând din orfelinat, dar pentru ea timpul părea să stea pe loc.
Nu vă pot descrie cum i s-a luminat chipul când i-am prezentat rudele, cum striga de fericire când îi reținea pe toți pe nume, cum își îmbrățișa bunica și verișorii. Toți o adorau din prima clipă era luminoasă și plină de dragoste. Bărbatul meu, Ion, la început a zis că poate nu e cea mai bună idee, dar după câteva minute de joacă, i s-a topit inima la farmecul Luminiței. Chiar din primele zile ne spunea mamă și tată; pentru el, despărțirea nici nu putea fi luată în calcul.
De parcă toată viața și-a dorit o familie, pentru Luminița adaptarea a fost o joacă. La școală, s-a ridicat imediat la nivelul colegilor săi. A intrat în clasa I la liceul din sat și toți dascălii au remarcat cât de isteață e, atentă și logică în gândire. Mai nou, chiar a prins pasiune să scrie poezii; cărticica ei cu versuri circulă printre toți neamurile.
Luminița a devenit sufletul familiei, preferata tuturor, iar eu mulțumesc destinului și bunicului din Cer că în acea zi am pășit pragul orfelinatului din Chișinău. Acum, nu trece o zi fără să-mi spun: cât de bogată mă fac ochii verzi care mă strigă mamă.
