Miruna l-a întâlnit pe Rareș la o nuntă în Craiova, într-o sală plină de fluturi lângă o biserică cu pereți pictați. S-au îndrăgostit unul de celălalt în timp ce dansau printre umbrele colorate care pluteau deasupra meselor, iar timpul se dilata ca într-un vis ciudat. În numai câteva luni, s-au căsătorit și s-au mutat împreună într-un apartament mic din cartierul Rovine, unde ferestrele sclipesc când plouă cu cireșe în luna mai.
Curând, Miruna a aflat că poartă sub inimă un copil, deși nimic nu părea real la fiecare încercare de a face o ecografie, orașul se răsucea, trenurile dispăreau, ploaia începea exact atunci, sau vreun șef numit Gheorghe nu o lăsa să plece. Totul părea o piesă de teatru la care biletele se transformă în bancnote de leu moldovenesc.
Sarcina era ca o pasăre obosită Miruna simțea mereu greață, durerile de spate răsunau ca niște clopote vechi, iar burta ei se făcea cât un rotund de lună plină. Nu putea merge mult, căci trotuarele se lungeau la infinit, așa că stătea întinsă pe divan, visând la păpădii. În ultima lună, nu a mai ieșit din casă; Rareș, deși o iubea, se pierdea mereu între orele de la fabrică și liniștea din buzunar.
Nașterea a început într-o joi, pe la amiază, cu norii dansând pe la ferestre. Medicii nu se dezlipeau de Miruna, ca niște umbre roșii. Tripleții au apărut pe lume ca niște plopi la marginea drumului: două fete, Teodora și Daciana, și un băiat, Emil. Miruna rămăsese în șoc, iar Rareș, intrând în salon, nu știa dacă visează sau dacă era real. Într-o clipă, a devenit tată de trei suflete.
Cât timp Miruna era la spital, Rareș cumpăra pătuțuri pe din ce în ce mai puțini lei moldovenești, căci spațiul era strâmt, iar apartamentul părea să se micșoreze în fiecare dimineață. Nu aveau unde să fugă. Și apoi au venit zilele lungi și sărate: nopți nedormite, copii bolnavi, iar Rareș visa că totul va fi ca înainte, cu dragostea plutind între ei, seri romantice și vorbele pierdute pe la miezul nopții. Dar nimic nu se întâmpla.
Miruna încerca să țină pasul cu copiii, alergând de la unul la altul ca pe o scenă fără lumini. Nu mai avea timp pentru Rareș. Într-o zi, el a plecat la serviciu și nu s-a mai întors niciodată. Miruna a sunat la spitale, la poliție, la rude, la prieteni, prin tot orașul nimic. Rareș fugise de povara vieții, de chiotele copiilor și de Miruna.
Atunci Miruna a înțeles că trebuie să fie mai puternică decât grădina ei de trandafiri. Era responsabilă pentru tripleții săi. Mama ei, doamna Ileana, s-a mutat cu ea, aducând borcane de dulceață și povești de pe vremea bătrânilor. Amândouă au crescut copiii, deși nori grei se adunau printre șosete și farfurii. Trăiau din alocația copiilor și pensia mamei, numărând fiecare leu moldovenesc ca pe niște boabe de struguri.
În apropierea blocului lor, s-a deschis un centru comercial cu pereți lucitori, iar Miruna a început să lucreze acolo, vânzând pantofi verzi și covrigi cu mac. Era dedicată, muncitoare, și a fost angajată fără ca nimeni să îi numere copiii pe degete.
Din acel moment, lumea lor s-a luminat. Miruna a reușit să angajeze o bonă, iar Ileana a putut să respire mai ușor. După câțiva ani, Miruna a fost promovată, devenind o femeie elegantă, cu ochii strălucind ca un râu la răsărit. Așa a văzut-o Rareș când a venit în Craiova să-și viziteze părinții, cu frigul în buzunar.
A bătut la ușa Mirunei, a cerut să își vadă copiii și a implorat-o să-l ierte voia o nouă șansă, promitea că va fi altfel. Miruna l-a privit și și-a dat seama că dragostea ei se transformase într-o amintire, ca un abur de cafea pe fereastră. I-a spus că nu va mai fi niciodată cu el.
Când Rareș a ieșit pe ușă, Miruna a simțit că aerul din apartament se curăță de umbre. Trecutul s-a dizolvat ca un nor în vântul din Bănie. Viitorul îi aștepta, neclar, dar plin de speranțe dulci, ca un vis în noaptea de Sânziene.
