Dragostea fără condiții
Lavinia mergea în vârful picioarelor prin sufragerie, când dintr-o dată a văzut un șoset negru ieșind spășit de sub canapea, ca un gând ascuns între pernele realității și ale reveriei. Nu s-a abținut și a izbucnit în râs:
Se pare că soțul tău nu-i deloc așa ordonat cum vrei să creadă lumea!
Apoi s-a aplecat, a smuls șoseta cu o mișcare de dans și, fluturând-o în aer cu ironie, a mai adăugat:
Cine ar fi zis? Mereu perfect, ca o fotografie retușată din Unica
În acel moment, Anda tocmai ieșea din bucătărie, ștergându-se pe mâini de prosopul cu margini uzate. Când i-au ajuns la urechi cuvintele Laviniei, ridică o sprânceană, mirată:
Dar de unde-ai dedus asta?
Lavinia nu a răspuns, doar a arătat șoseta cu degetul ca un detectiv visător ce descoperă o dovadă crucială într-o anchetă marinimoasă. Nu era nimic de zis, argumentul era incontestabil.
Anda a roșit, o umbră de emoție traversându-i fața de parcă ar fi ieșit de sub norii propriei copilării:
Eh, dar ăsta-i motanul nostru, Țuțu. Fură de prin coșul de rufe, le duce ba sub pat, ba sub canapea E voinic cât o mână de fulgi și are chef de joacă toată ziua.
Dintr-odată ochii Laviniei au strălucitiubea pisicile la fel cum un copil visează marea.
Țuțu? Motănelul vostru cel mic? Unde e? Că l-am văzut doar pe WhatsApp, cu burtica lui albă, de-ți vine să-l mănânci de drag!
Și-a dat seama, ca într-un vis ce scapă printre degete, că trecuseră cel puțin zece minute de când intrase în casa prietenei fără să mângâie măcar o dată blana fermecată a puiului de pisică.
Anda a zâmbit ușor, cu acel timbru cald din pildele bunicii de la Cahul:
Uită-te pe fotoliu, lângă calorifer. Acolo se lăfăie. Da să fii atentă, are niște gheruțe, și cu necunoscuții e cam mofturos. Dacă se întâmplă ceva, trusa de primul-ajutor e în baie. Între timp, fac o cafea, că aburii viselor din Moldova cer cafea bună.
Lavinia s-a furisat pe lângă fotoliu, parcă plutea pe covor ca un nor de dimineață. Țuțu stătea făcut ghem, blănița albă cu dungi cenușii părea brodată cu fir de nor, urechile i se mișcau straniu, coada îi tremura ca acul busolei într-o poveste pierdută.
Ferească-te sfinții, ce frumusețe de motan! a șoptit ea, ridicând o mână cu delicatețea unei adieri.
Numai că Țuțu a deschis ochiul stâng, a aruncat spre Lavinia o privire scurtă, judecătoare, și și-a reluat somnul. Doar că, brusc, lăbuța stângă s-a mișcat cu viteză cosmicăo linie roșie a rămas desenată pe încheietura Laviniei.
Ouch! O să pun asta la prima întâlnire, a zâmbit ea, neofensată.
Totuși, și-a făcut curaj și l-a mângâiat ușurel pe după ureche. Țuțu a amorțit, a torcit delicat, lăsând lumea să plutească între vis și realitate.
Când Anda s-a întors cu două cești de cafea aburindă și o fructieră cu bomboane Bucuria, și-a găsit prietena aplecată peste Țuțu, care toarcea cu atâta poftă că părea o motocicletă jucăușă, iar pe mâna Laviniei rămăsese o zgârietură, semn al unei prietenii abia înmugurite.
E grozav de dulce! ciripi Lavinia, scărpinând motanul sub bărbie. Iar Țuțu s-a răsturnat pe spate, expunând burtica, așteptând o nouă mângâiere. Mi-ar plăcea un prieten pentru Pufulina mea.
Îți spun adresa adăpostului, sunt o grămadă de blănoși ca el în căutare de casă, zâmbi Anda punând ceștile pe măsuță.
Pentru o secundă, Lavinia s-a întristat și-a oprit jocul cu Țuțu. Motanul a deschis un ochi și a mieunat scurtcine să-l lase nemângâiat? Atunci Lavinia a râs și a reluat joaca cu blana lui moale.
Știi că urmează să mă mărit. E tare posibil ca Ștefan să nu fie încântat de noi chiriasi. Cu Pufulina abia s-a obișnuit.
Nu-i place animalele? Anda s-a așezat și-a cuprins ceașca, savurând mirosul de cafea proaspătă.
Păr peste tot, jucării pe jos, uneori granule lângă litieră Nu că nu-i bun, Ștefan, dar e cu ordinea, la extrem. Totul la locul său, nici urmă de praf, nici măcar în vise!
Zâmbetul pe chipul Andei s-a stins. A dus instinctiv mâna la încheietură, ca și cum o durere veche pulsează acolo, privirea i-a devenit o lacustră în care se reflectă amintiri ce nu vor să fie povestite.
Anda? Lavinia s-a neliniștit, a lăsat motanul la locul lui și a tras scaunul mai aproape, privindu-și prietena cu băgare de seamă. Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
Așa n-o văzuse niciodată. Anda era mereu raza de soare în jurul ei, aducea lumină și cumințenie în fiecare colțișor. Acum, însă, părea că ceva îi fura culorile sufletului.
E totul bine a răspuns Anda cu un zâmbet forțat, foarte diferit de surâsul ei adevărat. O umbră de trecut i se așezase pe umeri. Apoi, cu un oftat, a continuat:
Uite, o să-ți dau un sfat. Înainte să te măriți, trăiește cu el măcar un an. Să vezi cum e să trebuie să mergi mereu pe sârmă, să nu faci nimic altfel decât vrea el.
Vrei să-mi povestești? a întrebat încetișor Lavinia, dar s-a oprit din teamă să nu apese pe o rană încă vie.
Îți povestesc, zâmbi Anda palid, cu hotărâre. Mai bine să înveți din greșelile altora decât din ale tale.
***
Avea doar 19 ani când l-a cunoscut pe Sorin. El avea nouă ani mai mult, era serios, chipeș, galant și atent la detaliiaducea flori fără motiv, îi cumpăra ceai de mentă, îi asculta poveștile cu jumătate de zâmbet și jumătate de mirare. Anda credea că, în sfârșit, cineva o vede așa cum e ea. N-a trecut mult și a acceptat să se mărite cu el.
Nimeni n-a descurajat-o. Tatăl uitase de mult de familia de la Chișinău. Mama parcă nu mai avea timp de nimic, era preocupată să-și refacă viața. Anda nu-i purta pică, dar nici sprijin n-a avut.
Primele două luni de mariaj au fost ca într-o poveste cu pagini de zahăr ars. Dar Sorin a început încet-încet să devină obsesi, cu ordine și disciplină. Certurile s-au înmulțit, mereu pentru aceleași nimicuri: o cană nespălată, un fir de praf uitat. Examenul de analiză matematică bătea la ușă, iar Anda adormea uneori peste cursuri și prindea zorii necălcată între foi și pixuri, uitând să șteargă masa.
Într-o noapte, când Anda tocmai voia să se bage la somn, Sorin, cu o voce ca o poruncă visată într-un coșmar copilăros, i-a spus:
Curățenie trebuie să fie mereu! Vezi praful din hol? Hai, ia cârpa și spală!
E trecut de miezul nopții, Sorin am examen! Lasă pe dimineață?
Dacă stăteai mai puțin pe Facebook, aveai timp. Acum!
Așa că Anda a spălat podeaua, cu mâinile tremurând, lacrimile amestecate cu detergentul.
Totul a devenit tot mai rău. Sorin țipa dacă găsea ceva nelaloc, dacă o carte nu era la pachet cu restul, dacă, Doamne-ferește, o lenjerie nu era perfect călcată. Odată, după ce a cotrobăit prin șifonier, a început să scoată rufele și să le împrăștie pe jos, zicând:
Iar ai făcut dezordine, totul trebuie spălat și călcat din nou!
Și atunci a simțit, pentru prima dată, că ceva nu e în regulă cu dragostea asta la linia de centură a perfecțiunii.
Noaptea în care a uitat să-i calce o cămașă a rămas ca un vis urât, reluat la nesfârșit în minte. Sorin s-a enervat, i-a strâns încheietura până i-au dat lacrimile, lăsând o dâră galben-vânătă sub manșeta puloverului. Anda purta, în următoarele zile, numai bluze lungi sau rochii din visul sec al unei toamne flămânde.
Nu a lovit-o niciodată la fațăvoia să pară perfect la exterior. Dar brațul ei era mereu vânăt, zgâriat, ca și cum motanul nopții îi stătea mereu pe urme. Mai rău o jignea cu vorbe rele despre cât de murdar e casa: deși curățenia era mai mare decât în secțiile spitalului de la Orhei.
Anda a devenit agitată, dormea prost, verifica în fiecare dimineață dacă totul era la loc, dacă nu a uitat vreo pată pe frigider. S-a izolat de prieteni, la facultate nu mai vorbea cu nimeni, ochii îi erau goi, sufletul o bătea vântul. Până într-o zi când, la un seminar de topografie, a leșinat de oboseală.
S-a trezit în spital, cu privirea pierdută pe tavanul alb, înconjurată de asistente cu halate albe și fețe cambrice. Doctorul a întrebat o boare de vorbe, ea se întreba de ce mai rămâne acolo, la limita fricii și a tăcerii. Dar atunci a înțeles: poate pleca, poate schimba. Poate chiar și visul ei de liniște e posibil.
Sorin a venit o dată la vizită, dar primul lucru pe care l-a spus a fost:
Cum arăți așa? Părul nepieptănat, halat murdar, vai de mine, vai de familie!
O asistentă bătrână, cu ochii senini, i-a zis lui Sorin un aprig:
Ia pleacă, băiete, că-ți dau cu mopul peste bibilică să-ți vină mintea la cap!
Anda a simțit, pentru prima dată în multă vreme, un strop de râs autentic. Asistenta a învelit-o grijuliu și i-a zâmbit cu înțelepciunea femeilor care au crescut la marginea Nistrului.
Hai, draga mea, nu mai sta acolo unde nu ți-e bine. E plină lumea de bărbați! Lasă-l, găsești pe altul, și ești o fată cu inimă mare, sigur se va găsi cineva să te pună pe piedestal.
Pe atunci a decis. Avea o garsonieră veche lăsată de bunica din Borzești, de bani nu era sigură, dar putea să dea meditații. O viață nouă părea ceva misterios și încântător ca ploaia de vară peste miriștea de la Drochia.
A privit pe geam, soarele bătea în sticla spitalului, iar cerul părea că îi pulsează în piept. Pot să trăiesc și altfel, și-a spus Anda.
***
Divorțul s-a făcut repede. Sorin n-a venit nici măcar la proces, a trimis un avocat cam aspru, cu ochii de granit. Când judecătorul i-a dat hotărârea, Anda nu a simțit nimicdoar un fel de liniște nouă, ca un răsărit văzut prima dată în copilărie. A ieșit din tribunal cu respirația largă, soarele o gâdila pe față, în oraș copiii râdeau, iar vântul mirosea a tei și începuturi.
Primele luni singură au fost ciudate ca un basm cu antilopi printre scaune. S-a mutat în apartamentul bunicii, cu vedere spre Parcul Dendrariu, acolo unde zăpada se topește prima dată. Învăța să se bucure de cafeaua băută pe balcon dimineața, de mirosul de liliac după ploaie, de liniștea care parcă-i deschidea pofta de visare.
S-a angajat la o librărie veche din oraș nu pentru leioricum abia îi ajungeau, dar voia să se simtă utilă. Printre mirosul de hârtie și cotoruri colorate, Anda se simțea acasă, printre istorii prăfuite și cititori rătăciți.
O dată, a dat cu capul aproape de bărbie cu un client, tocmai când amândoi căutau cărți despre arta medievală românească. A scăpat o cutie, au făcut amândoi stivă de cărți, s-au amuzat, ca-ntr-un vis de la margine de Prut.
Era Raduînalt, cu ochi calzi și un zâmbet moale ca pâinea bunicii, cu gropițe care ademeneau și zilele gri. A revenit săptămânal la librărie, întâi după cărți, apoi după motive să stea de vorbă. Când i-a propus un ceai după program, Anda a simțit un tremur vechi, ca atunci când vântul suflă foile pe masă.
Ea nu voia relații, amintirea trecutului încă atârna greu. La zgomote bruște tresărea, la mâini ridicate, se ghemuia. Dar Radu era răbdător ca un meșter popular: nici nu presa, doar o lua așa cum era. Glumea, o făcea să râdă, o asculta la nesfârșit. Îi știa tăcerile, îi ghicea temerile.
Într-o seară, la o ceainărie mică, când o ușă a trântit tare, Anda a sărit ca arsă și-a tremurat pe toată durata amintirii. Radu a așezat liniștit palma peste mâna ei:
Ești bine? Povestește-mi
Atunci Anda, pentru prima dată, i-a spus totul. Fără mască. Radu a ascultat tăcut și, la sfârșit, i-a zis:
Eu n-o să te rănesc niciodată, promit. Și, dacă vrei, angajăm o femeie să facă ordine. Nu trebuie să dovedești nimic, nu ai de ce să câștigi respectul meutu îl ai deja. Vreau doar să fii tu însăți.
Aceste cuvinte au adus pacea, ca o boare blândă după arșiță. În ochii lui, Anda a văzut pentru prima dată respectnu cerut, ci natural, firesc.
***
Așa s-au petrecut, Lavinia, a spus Anda, cu vocea tremurândă, dar zâmbind totuși. Am învățat că nu trebuie să te sacrifici pentru familia perfectă. Fericirea e să fii acceptată cu tot ce ești tu, nu doar cu ceea ce vrea altul.
Țuțu, ca și cum ar fi înțeles toată povestea, a adormit pe genunchii ei, a acoperit-o cu torsul și-a întins lăbuța pe obrazul Andei. Ea a râs, ștergându-și ochii cu dosul palmei.
Vezi tu? Până și motanul știe. Nu-i perfect, ba fuge cu papucii, ba zgârie canapeaua, dar îl iubesc așa, necondiționat.
Lavinia i-a oferit o batistă, fără cuvinte în plus. În ochii ei era admirație, milă și fior de prietenie adevărată.
Ești atât de puternică, Anda Nu știu dacă eu aș fi rezistat, dar mă bucur că ești bine, acum.
Acum chiar sunt, a spus Anda, privind pe geam unde primele stele se aprindeau peste Chișinău. Vreau să fii și tu. Ia-o încet, cunoaște-l pe Ștefan cu răbdare. Dragostea nu e numai jurăminte, ci sprijin. Să poți spune: Mi-e greu azi, și să fii ținută în brațe.
Lavinia a mângâiat blana lui Țuțu, care torcea molcom sub lumina stelelor. Liniștea era caldă, cu zgomotul lemnelor ce trosneau în sobă și ceasornicul bătând ritmic trecutul și viitorul.
Mulțumesc, Anda, a rostit ea cu voce abia șoptită. Chiar o să țin cont. De-acum, văd totul altfel.
Anda a sorbit o gură de cafea rece, dar parcă mai dulce decât oricând, acasă la ea, fără teamă, fără stres. Lângă ea torcea motanul, în față avea sprijinul unei prietene, dincolo de ferestre râdea orașul, iar Anda știa: pentru prima oară, viața ei era așa cum trebuie să fie, chiar dacă nu era perfectăera a ei.
