Diana a venit acasă mai devreme, încărcată cu daruri de la părinți. Voia să-i facă o surpriză soțului ei, dar în loc de o primire călduroasă, Lucian a trimis-o la magazin. Nici prin cap nu-i trecea ce avea să urmeze.
Geanta grea i-a tras umărul atât de tare, că i-a scăpat un geamăt. O durea spatele durerea devenise de nedespărțit în ultimele două luni. A lăsat cu grijă sacoșele pe asfaltul crăpat al stației.
Diana a oftat adânc. Copilul a mișcat nemulțumit în burtă. Al șaselea lună nu-i tocmai ușoară, mai ales dacă decizi să-ți surprinzi soțul și te întorci de la părinți cu trei zile mai devreme decât stabiliserăți. I-a fost așa de dor, că ultimii o sută de kilometri cu autocarul a numărat stâlpii de pe drum.
Oare ce face Luci acum? Nici nu bănuiește că e deja aici la doar zece minute de mers pe jos de casă. Drumul până la scară i se părea nesfârșit, iar sacoșele pline cu bunătăți de casă: borcane cu dulceață, slănină, mere grele, cântăreau cât tot anul.
După vreo cincizeci de metri, și-a dat seama: nu mai poate. Spatele nu mai rezistă.
A scos telefonul și l-a sunat pe Lucian.
Lucică, salut, a șoptit ea când a răspuns în sfârșit.
Diana? Ce s-a întâmplat? s-a alarmat el.
Nimic, am venit! Sunt la stație, ieși, te rog, mă ajuți cu sacoșele. Mama a îndesat tot ce-a avut…
S-a lăsat o pauză ciudată. Diana a uitat o clipă dacă nu cumva s-a întrerupt apelul.
Ești la stație? Chiar acum? De ce nu m-ai anunțat? Trebuia joi!
Am vrut să-ți fac o surpriză, a bombănit Diana. Dar ce, nu te bucuri? Eu sunt terminată. Ieși odată!
Stai! Nu te grăbi. Diana, ascultă, în casă e prăpăd. Vineri am terminat toate proviziile. Fă așa: treci prin non-stop-ul de după colț. Ia carne, vită bună. Azi am scos zi liberă special, vreau să-ți gătesc la prânz, ca lumea.
Ce carne, Lucian? Diana a clipit nedumerită. Auzi tu ce spun? Sunt gravidă, în luna a șasea, stau cu două sacoșe uriașe!
Mă doare spatele! Care carne? Avem cartofi și ouă acasă. Haide, vino, sunt lihnită, vreau doar să mă întind.
Nu înțelegi, a vorbit el repede. Vreau să fie perfect totul. Magazinul e aici, la câțiva pași. Ia și cartofi noi, ai noștri s-au zgrunțurit. Poți să rogi pe cineva să te ajute, sau ușurel, în două ture… Te rog! Pentru noi e.
Diana și-a privit palmele roșii. I s-a umflat sufletul de ciudă și supărare.
Lucian, ești întreg la minte? i-a tremurat vocea. Vrei să mă duc acum, cu burta la gură și două sacoșe, după carne, că ți s-a năzărit să gătești?
De ce nu vii tu să mă întâmpini?
Am început deja… pregătirile! Dacă ies acum, stric tot. Diana, pentru mine, te rog! Ia opt sute de grame de vită, și o plasă mică de cartofi. Hai, aștept!
A închis telefonul. Diana a rămas privind ecranul stins, fără să-i vină a crede. Îi venea să plângă aici, sub lumina rece a felinarului. În loc de îmbrățișare și pat cald drum la raionul de carne. Poate chiar vrea să-mi facă o surpriză mare? i-a trecut prin minte. A oftat, a luat sacoșele în mâini și, șchiopătând, și-a făcut drum spre magazin.
Împingea căruciorul printre rafturi, sub privirea miloasă a casierei adormite.
Carnea era grea, iar plasa cu cartofi o termina de tot. Când a ieșit din magazin, nici nu-și mai simțea mâinile.
Telefonul a sunat iar.
Ai cumpărat? entuziast, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Da, a rostit printre dinți. Sunt la scară. Deschide.
Nu urca! Stai pe bancă puțin, zece minute.
Glumești? a izbucnit ea, fără să-i pese de cei câțiva trecători. Lucian, ce zece minute? Mi se umflă picioarele, nu mai pot sta în picioare!
Nu e gata surpriza! Dacă intri acum, se strică tot. Stai pe bancă, respiră. Cinci minute, promit, altfel nu reușesc!
S-a prăbușit pe banca de la intrarea în bloc, aruncând cu zgomot sacoșele. Ar fi aruncat și carnea în geam, dacă ar fi avut putere.
Au trecut zece minute. Douăzeci. Diana stătea și simțea cum dă în clocot. Își imagina că va intra în casă și va găsi… ce? Flori peste tot? Mic-dejun cu lumânări? Un violonist în colț? Nici una din astea nu făcea să merite să stea cu burta la gură afară, după un drum de o zi.
Abia după treizeci și cinci de minute, ușa scării a trosnit. Lucian a ieșit val-vârtej tricoul pe dos, transpirație pe frunte, părul ciufulit.
E, stai aici! a zâmbit forțat, luând sacoșele. De ce ești așa supărată? Vezi ce frumos e afară… hai, hai, intră!
Urma să afle mai multe
Vouchere de la librărie
Cărți electronice
Articole pentru casă
De ce ești ud leoarcă? s-a întors spre el dându-și jos greu de pe bancă. Și de ce miroși de la o poștă a detergent?
O să vezi! a pornit spre lift, abia așteptând să arate ce a făcut.
Au urcat. Lucian a deschis ușa, respirând triumfător. Diana a intrat în hol și a fost izbită de mirosul înțepător de clor și spray parfumat ieftin, briza mării.
A trecut din hol în cameră. Pe urmă în bucătărie. A controlat și baia. Casa era lună. De fapt pustie, fără lucrurile lăsate de obicei pe fotoliu, covorul abia aspirat, urme de apă ici-colo, praful șters, bibelourile aliniate trist în colț.
Ei? Lucian, plin de sine ca o monedă scoasă de la BNR. Ce zici? Surpriză!
Diana s-a întors încet spre el.
Atât? a spus aproape în șoaptă.
Cum adică atât? aproape s-a prăbușit din cauza nedreptății. Diana, uită-te! Trei ore m-am chinuit! Spălat pe jos, sub canapea, tot tacâmul! Vasele sunt curate, WC-ul strălucește. Am vrut să vii acasă și să fie lună, să nu trebuiască să te atingi de nimic. Ca un nebun am alergat cât ai fost la magazin!
Diana a simțit nodul în gât.
Deci, ca să dai cu mopul, m-ai trimis să car sacoșele și să-mi rup spatele la magazin?
N-ai venit să mă ajuți de la stație doar pentru că… ștergeai praful?
Da normal! a dat din palme. Voiam să fie perfect! Te plângi mereu că nu fac nimic în casă. Am vrut să demonstrez. Ai ajuns prea repede, nu mă încadrăm. Am întârziat pentru tine, să termin ce-am început. Și tu, în loc să zici mulțumesc, faci fața aia ca și cum ți-aș fi scuipat în ciorbă.
Lucian, chiar nu te duce mintea? Nu-mi pasă de parchetul tău! Mă doare spatele, cu sacoșele alea în mână! Copilul acela din mine contează asta voiam: să mă ții de mână și să mă duci acasă, nu să freci parchetul!
Lucian s-a făcut roșu la față. A azvârlit cârpa în chiuvetă.
Gata, iar începi! Strâmbi mereu din nas! De la cinci dimineața mă dau peste cap să-ți fac o surpriză, să fie frumos pentru tine. Și vii acasă, țipi la mine! Ai văzut ce curat e? Chiar și la nuntă era mai prăfuit ca acum!
La ce-mi trebuie curățenia asta dacă mă pui să car greutăți și să stau jumătate de oră pe bancă? M-au înghețat picioarele! Am fost la magazin cu burta până la gură. Ăsta nu e nici un gest de iubire, e bătaie de joc!
Bătaie de joc, zici? s-a zis și pe el. Poate altora le plăcea să aibă bărbat gospodar. Numai tu mereu ba problema ta, ba spatele tău! Dar eu? Eu nu contez? N-am dormit toată noaptea, m-am gândit cum să te întâmpin!
Diana și-a acoperit fața cu palmele.
Tu nu înțelegi… nu înțelegi deloc. Ai pus o podea mai presus decât copilul nostru!
Vai de mine, tot cu gluma asta? a țipat iar. Ai venit când nu trebuia! Dacă veneai joi, ar fi fost perfect! Dar ai trebuit să vii mai devreme, să strici tot și să mă faci vinovat! Tu nu apreciezi nimic, Diana. Nimic.
A ieșit din bucătărie, trântind ușa la dormitor.
Copilul din burtă a lovit iar. Diana s-a așezat obosită pe scaun, privind pachetul de carne uitat pe masă. O luase amețeala, simțea iar greață.
După vreo zece minute ușa s-a deschis puțin.
Să fac carnea? Sau nici nu mai vrei să mănânci, ca să mă superi?
Nu, Lucian, nu mai găti nimic. Lasă-mă să mă odihnesc.
Bine și-așa! a trântit ușa.
Diana a plecat în baie, s-a privit în oglindă: fața palidă, ochii încercănați, părul răvășit.
Pe drum, în autocar, își imagina că Lucian o va cuprinde, va spune Bine că ai ajuns. A cuprins-o… la propriu. Când a ieșit din baie, ceartă a reînceput iar. S-a luat iar de ea, din cine știe ce motiv mărunt.
Atunci a plecat, cum era, fără să se schimbe, direct la părinți.
Toți au încercat s-o convingă să nu divorțeze: socrii, cumnata, chiar rudele de la țară. Lucian îi scria, îi promitea, îi zicea că s-a schimbat. Dar Diana hotărâse: nu-i mai trebuie așa bărbat, divorțul e singura cale. La ce să-i folosească un bărbat care pune curățenia pe primul loc, înaintea sănătății copilului lor?
