Slavă Ție, Doamne! Am ajuns să văd ziua asta! – bunica răsufla greu, dar chipul ei radia de o fericire sinceră. Cu mâinile-i uscate, a mângâiat blând fața nepotului, apoi le-a lăsat să cadă pe pătură.

Slavă Ție, Doamne! Am ajuns să te văd! bunica răsufla greu, dar chipul ei era luminat de o fericire sinceră. Cu mâinile-i uscate, i-a mângâiat cu blândețe obrazul nepotului, apoi le-a lăsat să cadă pe pătură.

Bunico, odihnește-te puțin, te rog spuse Ionuț blând. Mâine avem atâtea să ne spunem…

Nu, Ionuț, zâmbi trist bunica. Atât am rugat la Dumnezeu; să te văd pe tine venind acasă. Acum nu mai am nevoie de nimic. Te-am văzut, te-am îmbrățișat… Am să mă odihnesc un pic și mai stăm de vorbă. A închis ochii, obosită. Marioară, vezi să-i dai ceva de mâncare băiatului, că e drum lung până acasă…

Bunica era foarte slăbită, știa bine că timpul ei nu mai are răbdare. Ionuț era singurul ei suflet drag, la fel cum și ea era tot ce-i rămăsese lui. Părinții lui Ionuț au pierit, mistuiți de băutura amară. Întâi și-au dat averea, apoi mobila, lucrurile, casa… iar în cele din urmă pe ei înșiși. Doar bunica a smuls de la tragic destin nepotul, l-a crescut, l-a trimis la școală, i-a zis să obțină permis auto și l-a condus la armată. Astăzi, iată, îl primea acasă. Nu așa și-ar fi dorit să-l întâmpine, dar nu era după voia omului…

Cât timp Marioară, vechea vecină și prietena bunicii, îl ospăta pe Ionuț în bucătărie, bătrâna, cu ochii închiși, căuta în suflet cuvintele potrivite să-i ajungă la minte și la inimă. Dar memoria deja îi juca feste. Mângâia pisicuța draga ei Miți, care nu o părăsise deloc în ultimele zile, simțind parcă nenorocirea. În cele din urmă, a chemat blând:

Ionuț, vino, dragul bunicii. Când el s-a așezat lângă ea, a vorbit încet, cu glas tremurat: Cât mi-am dorit să-ți țin în brațe copiii, Ionuț… dar nu e să fie. Rămâi singur pe lume. E greu așa. Dacă vei întâlni o fată bună, nu o lăsa să-ți scape, să o alegi de soție toată viața. Viața e grea, nu se schimbă niciodată. Nu te lăsa pradă petrecerilor și ferește-te de băutura aia blestemată! Unul cade în patima ei, și-s nenorociți toți ai casei. Multe cărări vei avea în față, dar alege-o pe cea dreaptă…

Bunica s-a oprit, luptând cu oboseala. Ori poate și-a amintit de părinții băiatului. Dar cu putere și-a revenit și a continuat:

Apartamentul l-am trecut pe numele tău să ai unde să-ți aduci nevasta. De înmormântare am pus deoparte, Marioara știe unde-s banii. Restul ți-am pus pe card, să-ți ajungă la început. Pe Miți n-o uita, ai grijă de ea. E suflet de pisică, dar parcă-i om. Tu ai găsit-o pui pe stradă… Gata, dragul bunicii, mergi și te culcă, eu mă odihnesc. Sunt obosită…

Dimineața, bunica nu s-a mai trezit…

Ionuț s-a angajat ca tehnician rețele de internet, la recomandarea amicilor. Echipa erau șase la număr, trăgeau cabluri și conectau abonați. Însă, cu toate că îi era greu la sfârșitul zilei, salariul aproape șase mii de lei moldovenești și satisfacția muncii îl țineau pe linia de plutire.

Acasă îl aștepta Miți, pisica cenușie culeasă pui din drum acum vreo opt ani. De când nu mai era bunica, Miți era abătută, nu mânca aproape nimic, și toată ziua stătea ghemuită pe scaunul vechi scaunul preferat al bătrânei, privind fix în deschiderea ușii, parcă așteptând ca ea să intre iar. Dar stăpâna nu mai venea…

Ionuț încerca să o inveselească, îi vorbea lung de tot seara, cu ea în brațe, îi spunea cum a decurs ziua, aducea bunătăți. Abia după o lună, Miți a reacționat cu adevărat.

Atunci tocmai primise primul salariu. Prietenii i-au zis să facă cinste datină de la care nu te abăteai fără să fii privit urât. Ionuț i-a invitat la un local, unde i-a ospătat pe toți și pe sine. S-a întors acasă târziu, puțin amețit. În prag, l-a întâmpinat Miți. Nu putea să-i privească ochii mari, verzi, pricepători. Ionuț și-a coborât ochii, dar Miți l-a fixat până ce și-a dat seama în ce stare e. Atunci a mieunat tare, cu durere, și s-a pitit sub canapea.

Miti, a murmurat Ionuț, n-aveam cum să zic nu prietenilor. Ei m-au ajutat cu serviciul, și totuși, prieteni sunt… Totuși, parcă nu Miți era cea care-l certa, ci bunica lui de demult.

A doua zi, Miți l-a întâmpinat din nou la ușă și, văzând că totul e în regulă azi, i-a ronronat fericită, i-a dat târcoale printre picioare și a mâncat cu poftă. Seara, a umblat după el din cameră în cameră și, când a venit vremea somnului, s-a culcat lângă el, lipită de umărul stăpânului.

Tu pricepi tot, îi șoptea Ionuț, mângâind-o. Dar nu te teme, sunt om mare, știu ce fac. Oamenii nu-și pierd cumpătul doar dacă beau… și eu mă tem de moștenirea asta, pricepi? Poate că va trebui să-mi schimb serviciul… Acolo toată ziua se găsește câte un motiv de pahar: frig, oboseală, ziua paharului, și vinerea mereu. Eu refuz cât pot, dar deja se uită strâmb la mine. Ar trebui să-mi caut alt loc de muncă, dar unde?… Mereu mi-am dorit să fiu șofer de curse lungi. Da permisul meu e doar pentru camion mic, cu automarfarul e altă treabă…

Urma o nouă vineri. Ionuț cu prietenii erau la un bar modest, veselia era în toi, sărbătoreau finalul săptămânii. El, ca de obicei, bea doar apă minerală și se uita cu ciudă la ai săi, tot mai veseli și tot mai gălăgioși.

O fată tinerică și drăguță le slujea masa. Băieții o tot chemau să se așeze cu ei, barmanul chiar a apucat-o de mână și a tras-o spre el. Fata s-a speriat și s-a smucit, dar degeaba el era puternic, deja băut, nu și-a dat seama de ce face.

Las-o! vocea lui Ionuț a sunat ferm dintr-o dată. La masă s-a făcut liniște nimeni nu-i vorbise așa vreodată șefului de echipă! Din surpriză, acesta a slăbit strânsoarea și fata a reușit să scape, retrăgându-se câțiva pași, privind totuși cu teamă la Ionuț.

Conflictul nu a apucat să se aprindă, căci proprietarul barului un bărbat imens, cu bonetă albă și mânecile suflecate, a apărut și și-a făcut simțită prezența. Văzându-l, băieții s-au ridicat și au început să se pregătească de plecare, aruncând priviri urâte spre Ionuț.

Nu te grăbi, băiete, i-a zis patronul. Lasă-i pe afară să se liniștească, poate le vine mintea la cap. Și l-a privit pe Ionuț cu un zâmbet blând: Și tu, ce cauți cu ei? Tu nu bei, te-am văzut. Pentru ce să stai cu acești prieteni?

Suntem colegi, muncim împreună… ridică din umeri Ionuț.

Las-o baltă, rânji bărbatul, dându-și numele: Mitru. Ce fel de distracție e asta cu ei? Maria, vino cu ceaiul ăla bun de-l faci tu. Eu mă mai odihnesc cât n-avem clienți.

Fata e fiica dumitale? întrebă Ionuț, privindu-i pașii.

Da, Maria mea mă ajută după școală. Au stat împreună la masă, savurând ceai din căni de porțelan, aburind. Vezi tu, băiete, va trebui să-ți cauți alt serviciu, acolo o să te mănânce băutura. Ai permis?

Am permis dinainte de armată și chiar am condus camioane la armată un an. Dar cine mă ia direct pe TIR?

Nu se poate direct, aprobă Mitru. Dar, cred că am să te ajut am prieteni, oameni cinstiți, șoferi adevărați. Până atunci, vii la mine, pleci cu duba pe curse, te ajut și-apoi m-oi ocupa să-ți iei categoria. Bani se fac, și pe urmă ajungi unde-ți dorești.

Da, accept! zâmbi Ionuț. Deja îl plăcea pe Mitru uriaș, liniștit și bun. Mai ales că era tatăl Mariei, doar pentru asta merita respect. Văzând cum Ionuț nu-și poate lua ochii de la Maria, Mitru a zis:

Gata, Maria, mulțumesc că m-ai ajutat, hai acasă! Ionuț, fă-i drum până acasă. Și s-a bucurat să vadă cum le roșesc obrajii de fericire.

***
Cinci ani mai târziu, Ionuț ducea TIR-ul pe un drum înghețat, iarnă grea.

Mai avea vreo treizeci de kilometri până la orașul unde-l așteptau soția, Maria, fetița lor, Dorina, și pisica bătrână Miți. Pe marginea drumului, un bărbat singur, într-o geacă subțire, tremura în crivăț.

O să-l-nghețe aici, gândi Ionuț și a oprit.

Șefu? a recunoscut imediat după ce l-a urcat pe locul din dreapta.

Acesta s-a uitat la Ionuț cu ochii tulburi de bețiv.

Ei, tu erai… Am fost șef, dar m-am dus. Nu mai e echipa noastră, alții acum. Jumate s-au dus… unul au murit înghețat, altul înecat, amândoi beți turtă. Altul s-a otrăvit cu spirt. Ceilalți, ca mine, mai prind câte o azibă… scoase din haină o sticlă cu lichid urât mirositor și trase o dușcă. Mergem înainte!

Ionuț l-a lăsat pe strada mare a orașului și l-a privit cu milă, zâmbind trist amintirii deșartei lui bravuri.

Ajuns acasă, s-a uitat spre ferestre. Lumina în bucătărie, Maria sigur nu dormea, îl aștepta. Poate și Marioara venise în vizită, să schimbe o vorbă, să se joace cu Dorina… Dar nu, fetița dormea în pătuț, deasupra căruia atârna fotografia bunicii. Micuța îi povestea toate bucuriile și supărările din grădiniță. Ce contează că bunica nu răspunde ochii ei din poză tot calzi și buni rămân, iar zâmbetul nu păleşte. Și uite-o pe Miți, privirea ei atentă spre întunericul nopții, sta pe pervaz. Când l-a zărit pe Ionuț, s-a ridicat, și-a înălțat coada, și a dispărut grăbită să-i sară în întâmpinare.

Nu sunt singur, bunico… a șoptit Ionuț, zâmbind către ferestrele apartamentului. Toți sunt acasă, împreună, și tu cu noi. Asta-i drumul meu.

Оцініть статтю
Slavă Ție, Doamne! Am ajuns să văd ziua asta! – bunica răsufla greu, dar chipul ei radia de o fericire sinceră. Cu mâinile-i uscate, a mângâiat blând fața nepotului, apoi le-a lăsat să cadă pe pătură.