Am ieșit din penitenciar într-o după-amiază ploioasă de martie și m-am îndreptat spre sat, către casa bunicii mele din marginea Chișinăului. Era zăpadă topită pe drum, iar bocancii îmi scârțâiau la fiecare pas. Am deschis poarta veche, am pășit în curte și atunci am observat o fetiță micuță, ascunsă după butoiul cu apă pluvială. Privirea ei era tulbure și părea că tremură de frig și spaimă.
Numele ei am aflat abia mai târziu: Catinca. Se ghemuia în colț, la umbra vechilor pruni ai bunicii. Nu reușisem bine să-i spun ceva, că deodată, ușa spartă a casei a sărit, iar trei bărbați necunoscuți au intrat, murdari de noroi și violență. Catinca a oftat speriată în spatele meu.
Căpetenia, un tip beat cu glas răgușit, a zâmbit sardonic, văzând că port încă hainele portocalii de la închisoare. Mi-a zis batjocoritor:
Ai venit să păzești casa ca un câine?
Am rămas drept, fără să mă clintesc.
Nu e casa voastră. Dispăreți, am zis răspicat.
Un fulger a brăzdat cerul chiar deasupra acoperișului. Ei nu s-au mișcat. Unul dintre ei a început să o amenințe pe Catinca, speriind-o și mai tare.
Scoateți fata afară! a ordonat șeful. Mama ei are datorii la noi.
Mi-am adus aminte atunci de vorbele bunicii: să nu-ți fie frică de noroi, dar nici să nu acoperi adevărul cu el. Când șeful s-a apropiat, i-am intins o capcană podeaua jilavă l-a făcut să alunece, iar eu l-am izbit puternic de masă.
Altul a încercat să intervină, dar i-am dat un cot și am apucat-o pe Catinca de mână șoptindu-i:
Aleargă!
Și ea a fugit.
Între timp, liderul a scos briceagul. I-am sucit brusc mâna, l-am dezarmat, lama a căzut pe podeaua udă, unde sângele s-a amestecat cu apa de ploaie. Ceilalți doi l-au tras afară, fugind cu el în furtună.
Am regăsit-o pe Catinca ascunsă sub prunul bătrân și am adus-o înapoi în casă, tremurândă.
Vor reveni, m-a avertizat ea.
Da, dar data viitoare îi vom aștepta pregătiți, i-am spus. Ne-am baricadat înăuntru și mi-am promis sieși că nu voi da înapoi cu nicio ocazie.
Mai târziu, în timp ce reparăm podeaua, o scândură veche a cedat sub greutatea mea. S-a deschis o ascunzătoare: o cutie metalică cu scrisori, ceva bani moldovenești, și documente care dovedeau că un anume Arcadie Săndulescu îi amenințase pe bunica pentru pământul de la marginea satului.
Catinca a tresărit văzând pozele, îl recunoscuse. Săndulescu era acel naș negru din camionul cu care venise să o ia bunica.
Vecina, tanti Sidonia, ne-a confirmat: bunica fusese luată cu forța acum câteva luni.
Ajutorul a venit de la preotul satului, părintele Tudor, care mi-a dat acte ce arătau escrocheriile lui Săndulescu și ne-a îndrumat spre un jurnalist de la Chișinău.
Impulsionați de frică dar și speranță, am plecat cu Catinca la drum, într-o Dacie împrumutată. Două dube negre ne-au urmărit pe șoseaua spre capitală, dar am scăpat pe o stradă lăturalnică.
În oraș, am reușit să ne întâlnim cu jurnalista Lucia, cunoscută pentru curajul ei. Ea a verificat dovezile și ne-a spus grav:
Este mult mai grav decât pare. Trebuie să fim discreți.
Catinca și-a pus pe hârtie toate numele pe care le-a auzit. Lucia a reușit să stabilească legături între Săndulescu, mafia terenurilor și rețeaua de trafic de copii.
Noaptea, am pornit și noi, împreună cu Lucia și un fotograf, spre depozitul indicat de Catinca. Polițiștii de la Chișinău au dat buzna, iar noi am intrat înăuntru. Am găsit-o pe bunica Ecaterina, legată în spatele unei camere reci.
Haosul a început brusc; Săndulescu a vrut să fugă, dar forțele de ordine l-au prins. Catinca și bunica mea erau, în sfârșit, în siguranță.
Un polițist mi-a spus mai târziu, cu o ușoară compasiune:
Ai fost acuzat cândva pe nedrept; tot rețeaua lui Arcadie a orchestrat totul.
După câteva săptămâni, ancheta Luciei a scos la lumină toată ticăloșia structurii din sat. Arcadie și complicii au fost arestați, iar liniștea s-a întors în sfârșit în sat. Vecina Maricica a fost găsită, iar Ion, consăteanul care ajutase mafia, a fost adus în fața legii.
Catinca a cerut să stea cu bunica. Am acceptat; voia să aibă o familie.
Au trecut câteva luni. Casa noastră și grădina au prins din nou viață. Într-o seară, bunica mi-a spus, privind apusul:
Anii pierduți nu-i poți lua înapoi, dar cu ce faci de acum înainte poți schimba totul.
M-am uitat la casă, la Catinca, la florile proaspăt înflorite și i-am răspuns:
În casa asta n-o să mai fie niciodată liniștea aia prefăcută. Nicio copilă și niciun adevăr uitat.
Și abia atunci am simțit că încep, cu adevărat, o viață nouă. Am înțeles că puterea stă nu doar în a merge mai departe, ci în a nu lăsa pe nimeni să fie uitat.
