La bătrânețe, copiii și-au amintit că au și ei mamă, dar eu n-am să uit niciodată cum s-au purtat cu mine
Când bărbatul meu s-a dus la o femeie mai tânără, copiii au ținut partea lui că doar era om respectat, director mare la o fabrică renumită. Ani la rând n-au mai dat niciun semn de viață, de parcă eu nici n-aș fi existat. Am rămas singură ca o nucă-n perete. De curând, fostul soț a trecut la cele veșnice și, culmea, tot averea a lăsat-o tinerei soții.
Și, dintr-odată, copiii și-au amintit că au mamă. Acum mă vizitează des, dar știu eu de ce… De curând, fiica mea a început cu aluzii bătrânești: că ar trebui să mă gândesc la viitor, la testament. Niciunul nu bănuiește ce surpriză le pregătesc. Or să afle când nu mai apuc eu să le spun.
Anii au trecut și eu am rămas de parcă eram uitată într-un colț de lume. Copiii mei parcă vorbeau altă limbă decât mine, mereu mă priveau ca pe-o străină.
După ce m-am despărțit de soț, n-a mai rămas nimic între noi. Toți l-au susținut pe el doar era director stimat, cine conta ce simțeam eu? Să fim serioși, era mai avantajos să fie de partea lui. Eu am rămas părăsită nevastă abandonată, mamă uitată.
Copiii au dat repede uitării de mine. Doar prin vecini și cunoscuți aflam că se distrează cu tatăl lor și soția lui tânără: vacanțe la mare, cine la restaurante de lux, planuri peste planuri.
Eu? Eu stăteam în garsoniera mea și fiecare veste despre ei mă înțepa ca un ac.
La un moment dat mi-am zis: gata, trebuie să trăiesc pentru mine. Am plecat să muncesc peste hotare. Pentru prima dată în ani buni simțeam că respir.
După ani de lucru, am strâns leuț lângă leuț și am schimbat tot: am renovat apartamentul, mi-am luat mobilă și electrocasnice noi, ba am pus și câteva mii de lei la ciorap pentru bătrâneți.
În tot acest timp, copiii mei și-au văzut de viață. Au făcut nunți ca în povești, copii, chefuri… Totul perfect, zice lumea. Dar într-o zi am aflat, pe nepusă masă, că fostul soț a murit de infarct. Toată averea, ați ghicit, a rămas la tânăra soție.
Băiatul și fata mea au rămas cu buza umflată. Și, dintr-o dată, le-a venit dorul de mama…
Întâi au început cu vizite nevinovate: ba un cozonac, ba niște fructe, ba mă mai întrebau dacă mă dor șalele. Eu îi primeam cu zâmbetul pe buze, dar în sufletul meu știam că fiecare are scopul lui.
Acum am 72 de ani. Sănătoasă, vioaie și împăcată cu viața. De curând, fata mea a început s-o dea pe ocolite: c-ar trebui să-mi aranjez testamentul. Nu după mult timp, pe la mine a venit și nepoata cea proaspăt măritată.
Bunica, nu ți-e urât să stai singură aici? mă întreabă cu grijă, dar și cu un pic de curiozitate de gospodină.
Deloc, dragă, zic. Mă simt ca un pește în apă!
Dar apartamentul e mare Nu-i mai simplu să venim noi să te ajutăm? Și nouă ne-ar fi mai ușor nu mai dăm bani pe chirii…
Am zâmbit cu subînțeles.
Dar cine a zis că scapă de chirie? le spun liniștită. Vă fac eu reducere bună, fiți fără grijă!
Nepoata n-a mai știut ce să zică. Se aștepta probabil să-mi deschid brațele și să zic Luați tot, eu doar să nu fiu singură. Dar altul era planul meu…
Cu ani în urmă am făcut testament și am scris clar: după ce plec eu, apartamentul se vinde, iar banii ajung la o fundație pentru copiii bolnavi.
Când a aflat fata mea, a făcut o criză de nervi. M-a sunat, a țipat, că le răpesc viitorul nepoților, că nu-i drept. Băiatul, mai pe ocolite, tot încerca să mă convingă s-o las baltă cu ideile astea. Dar dragostea lor bruscă nu mă mișcă deloc.
Voi ce ați fi făcut în locul meu ați fi lăsat nepoata să se mute în apartament? Eu zic că fiecare culege exact ceea ce seamănă.
