Am muncit treizeci de ani la fabrică, doar ca fetele mele să o ducă mai bine. La aniversarea mea de șaptezeci de ani, s-au strâns amândouă și mi-au trimis un coș de flori cu livrare la domiciliu.
Stăteam singur într-un apartament tăcut, cu coșul de flori de la curier în brațe, și nu mă puteam abține să nu plâng. Dacă cineva mi-ar fi spus acum patruzeci de ani că așa o să-mi petrec ziua de naștere la șaptezeci de ani, aș fi crezut că face glume proaste. Dar, vezi tu, viața are un umor amar și nu prea întreabă pe nimeni dacă e pregătit să înțeleagă poanta finală.
În dimineața aceea de joi m-am trezit la șase, deși nu aveam de ce să mă ridic din pat. Vechea obișnuință timp de treizeci de ani m-am trezit înainte de răsărit ca să ajung la prima tură la fabrica din Chișinău.
Am cusut uniforme, halate, haine de lucru. Pe atunci, în Chișinău, erau mai multe astfel de secții textile, și peste tot, femei aplecate pe mașina de cusut, cu degetele înțepate și cu visele legate strâns de copiii lor. Pentru cine munceam, dacă nu pentru ei?
Soția mea, Dumnezeu s-o odihnească, lucrase la Căile Ferate din Moldova. Împreună ne-am chinuit să ne ținem casa și familia. Nu mă plâng am avut totuși strictul necesar. Mai întâi o garsonieră pe Botanica, apoi am schimbat-o pe două camere la Buiucani.
Încălzire centrală, balcon cu vedere spre parcare. Dar fetele au avut tot timpul haine curate, mâncare caldă pe masă și cărți la școală. Irina mergea la lecții de engleză, iar Viorica la un curs de calculatoare. Soția lua ore suplimentare, iar eu coseam după-amiaza draperii și rochii pentru vecine mai făceam un leu în plus.
Și, vezi tu, tot efortul a meritat. Irina a terminat Dreptul și acum are cabinet la București. Viorica și-a deschis propria firmă la Cluj, ceva cu marketing niciodată n-am înțeles exact cu ce se ocupă, dar lumea o plătește și e mulțumită. Sunt mândru de ele, foarte mândru. Dar mândria asta are gustul ceaiului fără zahăr e același lucru, doar că lipsește ceva esențial.
Soția mea s-a stins din viață acum opt ani. Inima. Totul a fost brusc, fără rămas bun s-a culcat seara și nu s-a mai trezit dimineață. În primul an, fetele mă sunau zilnic. În al doilea an, mă sunau o dată pe săptămână. Acum, dacă nu uită, Irina îmi dă telefon duminica, după masă.
Viorica scrie SMS-uri, scurte, de parcă ar trimite telegrame: “Tată, cum ești? Te pupăm”. Eu răspund: “Bine, fetiță”. Și ce altceva să scriu? Că serile vorbesc cu televizorul? Că sâmbăta singura persoană care a stat de vorbă cu mine a fost casiera de la Linella?
Pentru ziua asta m-am pregătit o săptămână întreagă. Ca un prost, am copt o prăjitură cu brânză, după rețeta rămasă de la mama mea. Am cumpărat o față de masă nouă. Am scos serviciul de porțelan primit de la nuntă niciodată nu-l folosim în zilele obișnuite. Patru farfurii Irina zicea că o să încerce să ajungă, iar Viorica scria că vede ea cum e cu programul.
De dimineață m-a sunat Irina. Vocea obosită, parcă ar fi făcut noapte albă. Tată, nu pot, am proces la tribunal, l-au mutat de săptămâna viitoare pe azi, n-am avut ce face. Dar sâmbătă sigur vin, bine?
La o oră după, primesc mesaj de la Viorica. Nici măcar n-a sunat. Tata, am conferință la Iași, nu reușesc, te iubim, recuperăm în weekend!!! Trei semne de exclamare. Parcă numărul exclamărilor ar ține locul prezenței ei la masă.
Stăteam în bucătărie și mă uitam la cele patru farfurii, la prăjitura cu brânză și la fața de masă nouă, cu floarea-soarelui, pe care am luat-o fiindcă mi s-a părut veselă. Și am început să le adun una câte una. Farfuriile la loc, fața de masă împăturită, prăjitura am acoperit-o cu un prosop.
La ora trei a sunat interfonul. Curierul. Tânăr, cel mult douăzeci și ceva de ani, într-o geacă bleumarin. Eram cu un coș mare de flori trandafiri, crini, ceva ce nici nu știam cum se cheamă. Și un plic: Dragă Tata, îți dorim sănătate și tot ce e mai bun! Irina și Viorica.
Curierul mi-a zâmbit. La mulți ani! Aveți pe cineva care vă iubește mult.
Am luat coșul, era greu tare. L-am lăsat pe măsuță, aproape de cuier, și am închis ușa. După aceea am stat pe scaunul mic din hol și cred că așa am stat, fără să mă mișc, un sfert de oră, poate mai mult. Florile miroseau tare, aproape înecăcios, acolo în holul strâmt.
Seara m-a sunat tanti Lenuța vecina de la etajul de jos, singura cu care mai povestesc. Șaptezeci și cinci de ani, tot singură ca mine. Vasile, e ziua ta, hai la mine la ceai, am făcut plăcintă cu mere. Am mers. Am stat de vorbă în bucătărie până la zece noaptea. Lenuța nu m-a întrebat nimic de fete, știa deja cum e.
Sâmbătă, Irina a venit. Singură, fără bărbatul ei și fără fete. Trei ore, din care una întreagă a stat pe balcon la telefon. Mi-a lăsat un plic cu bani pe dulăpiorul din hol. Viorica, până la urmă, a renunțat și la weekend s-a ivit ceva, tata, dar de Crăciun vin sigur.
Și atunci am înțeles ceva. Nu că nu m-ar iubi fetele mele. Mă iubesc. În felul lor, după program, între procese de la tribunal și conferințe prin țară. Mă iubesc așa cum și eu mi-am iubit munca: cinstit, dar cu gândul la mașina de cusut și cu ochii pe ceas. Treizeci de ani am muncit pentru ele, și eram mândru că nu trebuie să muncească așa cum am muncit eu. Dar nimeni nu m-a avertizat că prețul pentru viața lor mai bună va fi propriul meu apartament gol.
Prăjitura am mâncat-o împreună cu Lenuța. Florile au ținut o săptămână, după care s-au ofilit. Plicul l-am pus în sertarul unde soția mea își ținea actele de la serviciu.
Ieri mi-am cumpărat singur un loc la o excursie în Orheiul Vechi. Autocar, două zile, grup de seniori. Lenuța merge cu mine. Când i-am zis despre asta Vioricăi la telefon, a rămas mirată. Tată, de când te-ai apucat de excursii?
Din ziua în care am împlinit șaptezeci de ani, fetițo, i-am răspuns.
Trei secunde a fost liniște completă în receptor. Apoi, Viorica a zis super, tata și a schimbat subiectul. Dar liniștea aia scurtă a însemnat mai mult decât toate semnele de exclamare din mesajele ei. Știu că într-o zi va înțelege. Poate când o să aibă și ea la masa din bucătărie un scaun gol. Dar eu nu mai stau să aștept.
Am șaptezeci de ani. Am picioare sănătoase, bilet de autocar și o vecină care coace plăcinte. Soția mi-ar fi zis: Vasile, nu mai cârti, du-te! Și mă duc.
