Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, Adrian era doar un student în ultimul an la economie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În acele zile, se îndrăgostise nebunește de o fată blândă și tăcută, numită Smaranda Mărgineanu, care studia ca să devină învățătoare la Facultatea de Psihopedagogie.
Visau amândoi o trai liniștit,
o casă mică la marginea satului,
o grădină cu regina-nopții și gălăgie de copii.
Dar într-o seară cu ploaie mărunțică, când Smaranda a rămas însărcinată, totul s-a transformat într-o furtună ciudată și visătoare, ca într-un basm spus de bunici sub un plafon de ceață.
Familia lui Adrian, renumită și austeră, cu rădăcini de veacuri prin Transilvania, s-a opus nebunește. Nici nu i-au lăsat timp să gândească, și într-o noapte friguroasă, l-au trimis peste hotare, la Viena, cică să studieze.
Drumul lui Adrian prin străinătate a fost lung, fiecare noapte părea la fel, cu umbre care dansau pe pereții hotelurilor.
Nu a putut să scrie, să telefoneze, nici să viseze cum trebuie. Smaranda dispăruse, ca și cum s-ar fi topit cu totul. Nu a lăsat nimic: nicio adresă, nici vreun număr, nici măcar o batistă.
Ani de zile Adrian s-a rătăcit în gânduri, căutând-o ca într-un labirint ce se schimba mereu. Îl urmăreau parfumuri de fân cosit, nume de sate pe care nu le regăsea pe hartă, și întotdeauna, mereu, dorul.
Cu timpul, Adrian a început să creadă că Smaranda într-adevăr a plecat de bunăvoie. Poate că nici nu a avut copilul.
Anii au trecut ca trenurile în noapte.
Adrian a devenit un om de afaceri atât de prosper, încât numele său apăruse în Ziarul Financiar, emisiuni televizate și conferințe la București. În suflet însă, tot ce clădise era un gol alb, care nu pleca niciodată.
Nici nu s-a însurat vreodată.
În locul unei familii, și-a devotat viața muncii și filantropiei.
În fiecare an, dădea burse pentru copiii săraci din sate pierdute din Moldova, pe la curbe de drum, acolo unde timpul se oprește între două ploi.
Asta îi era modalitatea secretă să repare, cumva, ce nu putea fi reparat altfel.
Într-un an, la o ceremonie de burse într-un cătun de lângă Orhei, Adrian a observat o copilă care părea sculptată din lumină și beznă.
O chema Paraschiva Mărgineanu,
era în clasa a VIII-a,
trăsături subțiri, obraz ars de soare, ochi scânteietori și un fel de smerenie ce îl făcu pe Adrian să se simtă sfâșiat și electric în același timp.
Povestea ei era spusă cu voce mică:
stătea doar cu mama,
într-o căsuță din scânduri și mușama, pe-un mal de rău acoperit cu frunze.
Și a rostit ceva care i-a rămas lui Adrian în auz ca un clopot din alte vremuri:
Vreau să fiu învățătoareca mama.
A fost ceva acolo, în gândul copilei, care l-a mișcat atât de tare pe Adrian, încât, fără să aibă timp să se gândească, i-a promis că îi va plăti toate studiile, chiar până la universitate.
Dar, într-o zi de toamnă, secretara i-a trimis, din greșeală, dosarul complet al Paraschivei.
În timp ce îl răsfoia, Adrian s-a oprit. Mâinile îi tremurau ca niște frunze bătute de vânt.
Numele mamei era scris acolo, limpede:
Mamă: Smaranda Mărgineanu.
Fiecare literă i-a strâns pieptul.
Toate trecutul pe care îl crezuse îngropat
se întorsese peste el, ciudat și neîndurător.
A privit lung la peretele din sticlă al biroului său de pe strada Ștefan cel Mare din Chișinăuorașul i se întorcea cu susul în jos.
Cu ochii închiși, Adrian a făcut un calcul
Paraschiva se născuse în 2009.
Exact atunci când Smaranda rămăsese însărcinată…
A fost o noapte visătoare și amară.
Aproape că putea simți parfumul de mere coapte al Smarandei și râsul ei, și fâșâitul perdelelor la geam.
Dimineață, a avut o singură dorință:
Trebuie să merg din nou la Orhei, a spus Adrian, fără explicații.
După două zile, cu pași moi ca prin vis, a ajuns acolo, cu o mașină care părea să plutească printre umbrele satului.
Un dascăl al școlii l-a ghidat pe o uliță îngustă, printre case mici și flori de busuioc.
S-au oprit la o căsuță de lemn, acoperită cu tablă ruginită și muscate la fereastră.
Adrian s-a oprit în fața porții, străin și pierdut.
Ușa scârțâi
și Smaranda a ieșit cu o găleată.
Avea părul presărat cu fir alb, trăsăturile obosite de vreme.
În clipa aceea, timpul s-a încurcat în el ca într-un ghem: ea l-a privit lung, găleata i-a căzut și apa s-a prelins printre pietre.
Adrian…
Doi străini, țintuiți de douăzeci de ani de tăcere.
Am crezut că ai dispărut, a spus Smaranda, abia auzit.
Adrian a făcut un pas spre ea.
Te-am căutat mereu, a rostit el, sugrumat, răgușit.
Părinții tăi au venit la mine, a șoptit Smaranda, coborând privirea.
Tatăl tău mi-a spus că nu vrei să mai auzi de mine sau de copil.
Adrian simțea că lumea i se sparge clipe.
Nu am încetat niciodată să vă caut
Din spatele casei a venit un freamăt de pași mici.
Mamă, cine a venit?
Paraschiva apăru în ușă. Când l-a recunoscut pe Adrian, s-a luminat dintr-odată.
Domnule Adrian!
Totul era ca într-un basm cu aer vechidoar că mama plângea tăcut.
Ce s-a întâmplat? a întrebat fata.
Smaranda i-a luat mâinile și între un suspin i-a spus, privindu-l pe Adrian, de parcă cerând voie:
El este tatăl tău.
Un nor de liniște a căzut peste curte.
Tatăl meu?
Paraschiva părea că nu pricepe jocul visului, se uita dintr-o parte-n altadar Adrian s-a apropiat și i-a vorbit încet:
Da, Paraschiva, eu sunt.
Și ai venit să mă vezi? Să ne vezi?
Am venit să vă regăsesc, a spus Adrian, și lacrimile i-au înmuiat privirea.
Paraschiva s-a lăsat dusă în brațele lui, stângace, ciudat,
dar plină de acea încăpățânată dragoste de copil.
Timpul s-a oprit.
Smaranda plângea lângă prag,
Adrian își găsise, după două decenii, fiica pierdută.
Tată… a șoptit Paraschiva.
Era prima dată când auzea acest cuvânt spus către el.
Gata, nu mai suntem niciodată singuri, răspunse Adrian.
S-a uitat la casa modestă și la Smaranda cu ochi încă nesiguri,
Dacă vreți, aș vrea să încerc să recuperez timpul pierdut.
Timpul nu-l poți aduce înapoi, i-a răspuns Smaranda,
dar zâmbetul ei spunea altceva.
În acea după-amiază ciudată, când soarele străpungea dealurile Moldovei printre aburi, Adrian știa că nu mai e singur.
Azi, aici, într-un colț uitat din Orhei,
un bogat a aflat că, de fapt, nu averea sau proiectele contează,
ci ceea ce faci pentru cei pe care îi iubești.
Paraschiva l-a îmbrățișat, și cineva a prins într-o fotografie acel moment.
Imaginea s-a răspândit prin Moldova,
dar nimeni nu știa că în noaptea aceea,
cei trei s-au întors în apartamentul lui Adrian din Chișinău.
Paraschiva s-a plimbat uimită prin camerele uriașe.
E ca un palat!
Da, a râs Adrian.
Dar fata s-a uitat pe fereastra largă spre oraș:
Tată mâine putem să ne întoarcem acasă, la Orhei?
Adrian a zâmbit.
Îți place aici?
Da, dar acasă-i acolo.
Smaranda a zâmbit.
Fericirea, a înțeles Adrian, nu stă în blocuri înalte, ci acolo, pe uliță,
unde dansează iarba după ploaie.
O lună mai târziu, Adrian s-a decis.
A vândut un bloc întreg din Chișinău, iar banii, moldovenești, i-a folosit să construiască o școală în Orhei
mare, cu bibliotecă, cu computere și laborator.
La inaugurare, a ridicat o placă argintie:
Școala Normală Smaranda Mărgineanu.
Pentru cea mai bună învățătoare pe care am cunoscut-o!
Paraschiva jubila.
Peste ani, a intrat la pedagogie, la universitate.
La absolvire, Adrian era în primul rând.
Acesta e pentru tine, tată!
Adrian a plâns fără să se ascundă.
A înțeles, târziu, în visul lui,
că viața nu e despre ce clădești pentru tine, ci pentru cei iubiți.
Și așa, bărbatul care crezuse că nu mai are nimic,
și-a găsit comoara într-un colț vechi și uitat de țară
fiica lui, dragostea lui, viața lui.
