Jurnalul meu, 15 iunie
Astăzi a fost una dintre cele mai ciudate zile din viața mea. Încă nu știu dacă scriu ca să mă descarc sau ca să nu uit cum m-am simțit. Stau pe prispă, iar vântul aduce miros de fân proaspăt cosit și praf de pe uliță. Îmi simt pantofii italienești murdari de noroiul satului unde m-am născut, dar în care n-am mai pus piciorul de ani buni. Mă uit la două sicrie din lemn de brad, fără niciun fel de vopsea sau poleială, simple, cu flori de câmp aruncate peste ele.
Lângă mine, vreo treizeci de oameni, toți îmbrăcați în negru: femei cu baticuri, bărbați cu pălăriile în mână, copii care nu pricep de ce adulții plâng. Și eu, Vlad Călin, în costum gri, la costum cu vestă, ceas scump la mână, cu o grimasă ce abia maschează un soi de dispreț și enervare. “Ăsta e cel mai bun sicriu pe care l-au găsit?” am izbucnit, arătând spre sicriul mamei cu un gest de parcă aș fi arătat spre o ladă de zarzavaturi din piață. Niciun răspuns. Numai femeile se uitau una la alta, cu supărare.
Moș Dumitru, tâmplarul satului care a lucrat până în zori ca să termine sicriele, strângea pumnii. Am înconjurat sicriele, analizându-le ca pe niște marfă stricată. “Iar florile? De pe marginea drumului le-ați rupt? Zici că-i înmormântare de câine, nu de om.” Nimeni nu scotea o vorbă. Glasul mi s-a ascuțit și am spus vorbele ce le simțeam de mult: “Nici după ce au murit nu încetează să îmi fie rușine de ei.” Tăcerea s-a schimbat în altceva. O tensiune pe care am simțit-o în spate, ca atunci când lumea vrea să râdă sau să te huiduie, dar se abține.
Maria, care stătea ghemuită lângă sicriu, și-a ridicat capul, ochii roșii de plâns, și mi-a spus cu voce tremurată: “Măi, Vlad, ai puțin respect. Sunt părinții tăi.” Nici nu am privit-o în ochi, am butonat telefonul să văd cât e ceasul, abia așteptând să plec.
În clipa aceea a oprit un Logan negru, lucios, la marginea drumului de la cimitirul de la marginea satului. Din el a coborât o femeie tânără, îmbrăcată la costum, cu diplomat de piele și un plic galben în mână. A trecut printre morminte cu pași fermi, i-a spus ceva părintelui Leonte, care asculta atent, cu sprâncenele încruntate.
Am privit plicul. Parcă mi s-a făcut frig pentru prima dată azi. Nu știu de ce, dar m-a speriat felul hotărât în care îl strângea. Am făcut ochii mari din nou și mi-am spus că e o formalitate: poate cine știe, ceva moștenire, poate un teren sau vreun cont cât să-mi acopăr drumul până aici… Dar am simțit că începe să se destrame tot ce credeam că știu.
Ani la rând am vrut să uit de unde am plecat. Casa noastră din lut, la marginea satului Căldăreni, uitată de lume și de hărți. O căsuță mică, cu acoperiș de tablă rugină, bălării peste tot, o masă șubredă, trei scaune de neamestec, o icoană veche cu Maica Domnului plină de lumânări și o sobă unde mama, Aurelia, făcea mămăligă, cartofi, sau, dacă aveam noroc, vreo bucățică de carne uscată. Tatăl meu, Gheorghe, meșterea orice, ridicase casa cu mâinile lui, ducea cu spinarea tot ce era nevoie de la prăvălia comunală, muncind de zor zi-lumină.
Pentru el, acea casă era tot ce își dorise vreodată, averea supremă. Aurelia nu se plângea. Găsea bogăție acolo unde alții vedeau doar lipsuri. Eu n-am înțeles niciodată. Pe când alți copii veneau la școală cu ghiozdane noi și pantofi buni, eu aveam pantofii tatălui cârpiți, pungă de plastic în loc de ghiozdan și două felii de pâine cu ceapă învelite într-un ștergar.
Copiii râdeau de mine: “Iar vine băiatul săracului!”. Strângeam pumnii, tăceam și mă rodea pe dinăuntru o ciudă urâtă, greu de descris. Țin minte și acum când, de Ziua Mamei, fiecare copil trebuia să aducă un cadou. Eu am adus un șervet cusut de mama, cu inițialele mele, învelit în hârtie de la franzelărie, nu în celofan colorat. Când am ajuns în fața clasei, un băiat a strigat: “Asta-i cârpa de bucătărie a mamei!”, și-au râs toți. Profesoara m-a apărat, degeaba. Am stat cu capul plecat, ars de rușine, toată ziua.
Seara, mama mi-a pus întrebări, dar i-am răspuns scurt, apoi am stat afară până după apus, să nu mă vadă plângând. Nu știa, biata de ea, cât scosese sufletul la lumina lumânării, bătând degetele cu acul să-mi coasă șervetul. A doua zi l-am aruncat în primul tomberon, în drum spre școală.
Când am avut vreo 10 ani, a venit excursia în Chișinău. Costa 2000 de lei vechi. O sumă colosală pentru noi. M-am dus la tata cu voce tremurată: “Tata, am nevoie de bani pentru excursie. Toți merg.” S-a uitat blând la mine și mi-a spus, liniștit: “Nu sunt bani, dar poți învăța și aici, acasă, mai multe decât ai să vezi la oraș.” N-am zis nimic, doar mi-am promis: voi pleca, voi face bani, nu vreau să fiu niciodată ca el. Și cu anii, promisiunea asta s-a făcut fiere.
Cum venea ocazia, cum adunam o nouă piatră în zidul dintre mine și ei. Ce nu știam era că, la doar vreo 40 km de acea casă veche, într-un birou discret din oraș, o avocată tânără administra terenuri, conturi și investiții pe numele unei fundații create de tata.
Gheorghe Călin, sărăntocul care peticea scaune în curte, avea de fapt avere de milioane. Dar adevărul l-am aflat târziu, poate prea târziu.
Am plecat de-acasă într-o dimineață friguroasă de martie, la 19 ani. Fără la revedere, fără sărut, doar cu un rucsac ponosit, acte și un bilet de tren până la București, luat din banii adunați de la magazinul satului. Mama era la aragaz, s-a uitat la mine, s-a rezemat de ușă și mi-a spus: “Să ai noroc, Vladuț!”. Nu m-am întors. Tata era, ca de obicei, la curte, dând mâncare la găini. A auzit ușa când am plecat. “O să se întoarcă”, a zis mamei. Dar eu n-am mai venit.
În Capitală, am muncit la de toate, cărăuș, zilier, agenție de publicitate, închiriam un apartament împărțit cu alți patru bărbați, îmi spuneam mereu: “Eu nu voi ajunge ca tata”. În câțiva ani, am reușit să pun pe picioare un mic business în construcții. După un deceniu deja aveam birou în centru, trei mașini inscripționate și un apartament în zona de Nord, dar cu rate uriașe.
Am uitat de părinți. Doar primul an am sunat-o pe mama, apoi tot mai rar de fiecare dată conversația mă făcea să mă simt așa cum eram copil; am încetat să mai răspund. Mama nu s-a lăsat. În fiecare duminică la 7 seara suna de la telefonul părintelui Leonte: “Vladuț, eu sunt. Doar să știu că ești bine”, iar eu îi auzeam mesajele, uneori zâmbeam ironic, alteori le ștergeam fără să le deschid.
Tata scria scrisori, cu litere tremurate, despre vreme, despre animale, despre prunul de lângă fântână. Nu îmi cerea nimic, doar îmi povestea ce se întâmpla acasă, parcă să-mi amintească de rădăcini. N-am deschis niciuna dintre acele scrisori, le aruncam. Ani și ani.
Când a venit nenorocirea, mama era deja prea bolnavă, cu medicamente scumpe, cu drumuri la spital care o istoveau. Maria s-a mutat practic la noi, avea grijă de mama, îi făcea ceaiuri, îi schimba așternuturile, îi încălzea mâinile când nu mai putea răsufla. Fetițele ei plângeau dimineața, dar pricepeau că altă mamă mai are nevoie de a lor. Tata, mut ca o stană, ducea găleți cu apă, tăia lemne, dar ochii îi erau triști nu doar de boala Aureliei, dar mai ales de lipsa mea.
Preotul Leonte a încercat să mă contacteze. Întâi nu am răspuns, apoi am transmis, rece: “Părinte, nu mai am nimic cu locul ăla. Găsiți pe altcineva pentru bani. La revedere.” După Crăciun, mama s-a stins, legănând în palme poza mea din vremea copilăriei. Maria i-a fost alături până la capăt, apoi a chemat preotul în liniștea nopții.
La înmormântare au venit toți cei din sat, toți, în afară de mine. Tata nu a plâns, nu spusese nimic a privit groapa larg deschisă, până târziu, sub stele. S-a întors acasă, s-a așezat în scaunul mamei și acolo a rămas. Nu a mai mâncat, nu a mai vorbit cu nimeni, până în dimineața când l-au găsit cu poza de nuntă peste piept, împăcat.
Sub pernă, tata lăsase un plic gros pentru avocata Sorina Răileanu. Părintele Leonte a chemat avocata și apoi pe mine, lăsând mesaj: “Ai tăi nu mai sunt. Înmormântarea vineri.” Am ascultat mesajul în timp ce îmi ajustam cravata.
Am venit la sat numai pentru că mi-a tresărit cuvântul moștenire. Închiriind o mașină scumpă de la aeroport, m-am dus direct la cimitir. N-am salutat pe nimeni, am venit ușor sfidător, am ciocănit lemnul sicriului cu degetele, aruncând vorbe tăioase despre hainele tatălui și mizeria de pe jos. Nimeni nu râdea, femeile își făceau cruce, bărbații strângeau din dinți. O bătrână m-a străpuns cu privirea: “Asta și-a dorit-o biata Aurelia să-ți revadă băiatul… Uite ce i-a trimis Dumnezeu.” I-am ignorat.
Atunci, Maria s-a ridicat, plânsă, dar hotărâtă: “Ai terminat? Sau mai ai de râs?” Nu îi eram superior cu nimic, orice aș fi zis. “Cine ești tu?” am întrebat-o. Maria: “Eu i-am închis ochii mamei tale, eu l-am hrănit pe tatăl tău cât a putut să mai trăiască. Eu am fost aici, când tu nu ai vrut să auzi de ei.”
Tocmai când mă pregăteam să plec, a apărut avocata. S-a prezentat scurt și a început să citească testamentul lui Gheorghe Călin, cu acel plic pe care simțeam că scrie numele meu.
Mă așteptam la ceva simbolic: o casă, poate un teren slab, câteva mii de lei. Dar cuvintele Sorinei mi-au înghețat sângele în vine: “Declar că dețin 400 hectare de teren agricol în lunca Prutului, trei case în centrul orașului Hâncești, investiții în fonduri bancare în valoare de 4.800.000 lei, depozite la vedere de 2.300.000 lei.”
Nu puteam să respir. Tata, cel cu haine peticite, avea peste 7 milioane de lei românești. Am început să visez cu ochii deschiși: scap de datorii, salvez firma, apartamentul, toate. Eram gata să sar de bucurie când a urmat fraza care m-a prăbușit: “Toată averea mea va fi donată, fără excepție, orfelinatului Sf. Ana din marginea satului, locul care mi-a fost casă și salvare”. Donarea era deja semnată, legalizată și nu putea fi contestată.
Vocea mi-a tremurat când am zis: “Dar eu sunt fiul lui…” Avocata mi-a răspuns fără să clipească: “Domnul Gheorghe v-a lăsat și o scrisoare personală. Doriți să o citesc aici?” Am simțit toate privirile pe mine, așa că am zis, îndărătnic: “Citiți-o.”
A deschis foaia, scrisă cu litere tremurate, și a citit:
“Vlad, băiatul meu, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că am plecat. Dacă am plecat, mama ta a plecat înaintea mea și fără ea n-am rost pe lume. Am ceva ce nu am spus niciodată nimănui nici măcar ție. Am crescut la orfelinat, Sfânta Ana. M-au găsit prunc lăsat la poartă și m-au numit Gheorghe după sfântul zilei.
Acolo am învățat tot ce știu, băiete: muncă, credință, dragoste. Acolo am jurat să înapoiez, la timpul potrivit, orfanilor de acolo tot ceea ce am strâns. Am muncit toată viața, am adunat bănuț cu bănuț, dar nu pentru mine. Totul era pentru ca, atunci când plec, să nu rămână și alt copil singur pe lume. Ţie ţi-a lipsit poate, dar dragoste ţi-am dat cât am știut. Am greşit sau nu, doar Dumnezeu ştie. Nicio avere nu face cât dragostea, însă tu n-ai vrut să vezi.
Nu îţi scriu cu ciudă, ci cu cea mai mare întristare. Te-am iubit de când te-am ținut în brațe, te iubesc şi acum, murind. Dar dragostea nu e doar să simţi, ci să fii acolo. Iar tu n-ai fost. Tatăl tău, Gheorghe.”
Când avocata a împăturit scrisoarea şi mi-a dat-o tremurând, am rămas stană de piatră cu plicul în mână, lângă sicriele părinţilor şi toată lumea a tăcut. Doar suspine se auzeau şi clopotele din bisericuța de pe deal.
Maria s-a apropiat de mine: “Sper să înţelegi, într-o zi, ce ai avut şi n-ai ştiut.” A plecat fără să aştepte răspuns.
Ultimul a venit preotul Leonte. A stat lângă mine, sprijinit pe baston, fără să spună nimic. Mi-a întins o fotografie veche: eu, la vreo şase ani, desculţ, zâmbind larg cu haine prea mari pe mine, în faţa casei de lut. În spate, mama şi tata, amândoi cu ochii luminoşi şi zâmbet de oameni bogaţi de suflet.
Am strâns fotografia la piept şi am început să plâng, cu suspine cum n-am mai făcut-o din copilărie. Plângeam pentru chemările la telefon neascultate, pentru scrisorile aruncate, pentru mămăligile calde şi hainele peticite, pentru excursia la Chișinău ratată, pentru şervetul cusut cu dragoste, pentru golul de lângă inimă pe care abia acum îl simt cu adevărat.
A început să sune telefonul: banca, leasing-ul pentru maşini, administratorul de bloc – fiecare apel era o cărămidă ce se dărâma din castelul construit din ambiţii şi orgolii, iar eu printre două sicrie goale și plin de regrete, cu ochii în lacrimi, am înţeles târziu că bogăţia nu a fost niciodată în portofel.
Am aruncat cheile de la maşină în noroi. Preotul s-a aşezat lângă mine, nu a spus nimic. Şi eu, pentru prima dată după 30 de ani, am plâns pentru tot ce am avut și nu am știut să prețuiesc printre stejarii, crucile și praful colb al satului copilăriei mele.
