Uf, am o poveste care mă scoate din pepeni! Găteam pentru toată familia, și prietenii fiicei mele au mâncat tot!
Fiica mea, Andreea, e sufletul petrecerii. Deschiderea și bunătatea ei atrag prieteni ca mierea pe albine. La noi în casă, în Chișinău, e mereu plin de copii de toate vârstele, nu doar colegi de școală. Mă bucur că e atât de sociabilă, dar în ultima vreme lucrurile au scăpat de sub control, și sunt pe punctul de a-mi pierde răbdarea.
Totul a început când Andreea a început să-și aducă prietenii acasă. E frig afară, iarna, și nu mă supăr că se joacă unde e cald. La început le dădea ceai cu prăjituri, punea muzică, inventa jocuri. Până și eu mă emoționam cât e de primitoare. Dar acum aduce copii pe care nici nu-i cunosc. Și purtarea lor mă lasă fără cuvinte.
Zilele trecute am venit de la serviciu și i-am găsit în bucătărie pe doi adolescenți necunoscuți. Mâncau tocănița direct din oală, pe care o făcusem pentru două zile pentru întreaga familie. Nu a rămas nici măcar o lingură! Au pus farfuriile murdare în chiuvetă și au plecat fără să-și mai ia rămas bun. Am fost înfuriată. Nu am avut ce mânca la cină, și eram prea obosită să gatesc iar.
Am încercat să-i explic Andreei că nu poate aduce străini în casă și să le dea mâncarea noastră. Prăjituri, bomboane, în regulă, dar ce e în frigider e pentru familie. Andreea s-a aprins, m-a numit zgârcită și a fugit în camera ei, trântind ușa atât de tare că s-au clătinat geamurile. S-a încuiat și a refuzat să mai vorbească cu mine. M-am simțit vinovată, dar ce să fac?
Am fiert cartofi, am făcut chiftele, i-am chemat la masă. Andreea a refuzat să mănânce, de parcă aș fi vrăjmașul ei. Dimineața, plecând la muncă, am avertizat: „Mâncare e pentru două zile, vin târziu, nu mai gătesc.” Dar când am ajuns după unsprezece noaptea, soțul meu, Ion, prăjea cartofi într-o bucătărie pustie. Prietenii Andreei golitaseră iar frigiderul. Fiica mea se închisese din nou în cameră, refuzând să discute.
Sunt disperată. Cum să ajung la ea? Nu mă ascultă, îmi aruncă în față acuzații absurde: „Ești zgârcită, nu-ți plac prietenii mei!” Oare e vârsta asta? Sau noi, cu Ion, am greșit la ceva în educație? Nu știu cum să mă port. Inima îmi sfâșie: vreau să fie fericită, dar nu pot accepta haosul ăsta.
Nu-s zgârcită, dar bugetul nostru țâșnește pe la cusături. Eu și Ion muncim până la epuizare doar ca să avem ce pune pe masă. Încerc să gătesc ceva bun pentru ai mei, dar ajung să hrănesc copii străini. Mama tot îmi spune: „Ia curele-n mână!” Dar eu sunt împotriva violenței. Vreau să rezolv în pace, dar cum? Andreea nu discută, și simt că mă depărtez de propria fiică.
Ce mi-ați recomanda? Cum să-i explic că faptele ei ne afectează pe toți, fără să o supăr? Cum să pun limite, ca prietenii să nu ne transforme casa în cantină? Ați pățit ceva asemănător? Dădeați sfaturi – sunt la pământ…
