A intrat fără să bată la ușă, ținând ceva care mișca în brațe. Nu mai intrase niciodată la mine fără să sune. Doar atât a fost de ajuns ca eu, domnul Petre, să ies din bucătărie cu prosopul în mână. Era o sâmbătă de februarie, vreme urâtă la Chișinău: zăpadă murdară, cer plumburiu, nici dimineață nu mai era, nici prânz o zi de aia când singurul lucru pe care-l vrei e să te lungești pe canapea și să nu te gândești la nimic.
Ana stătea în hol, deschizându-și geaca cu o singură mână; cu cealaltă ținea un plăpumioar în carouri, în care era ceva mic și viu.
Am zis mereu, în sinea mea, că am priceput totul de la început. Dar nu e adevărat. M-am gândit că Ana găsise vreun pisoiaș.
Intră-n cameră, acolo-i mai cald, am zis. Ai venit de la gară? Pun ibricul la foc.
Tata… a spus Ana și vocea ei era ciudată. Nici supărată, nici blândă. Doar obosită, de parcă abia a scăpat de o povară. Tata, e Mihai.
M-am uitat mai bine la plăpumioară. Din ea ieșea un micuț pumn roșu. Apoi o față zbârcită, cu ochii închiși, ca o ciupercuță uscată.
Ce am spus atunci nu mai știu. Probabil ceva despre ceai sau despre cizme ude. Vorbeam vorbe fără sens, până să apuc să înțeleg pe unde să le așez pe toate: Ana plecase la practică în toamnă, mă suna în fiecare săptămână, spunea mereu că-i bine, că sesiunea îi grea, că-i e dor de borșul de-acasă.
Cât are? am întrebat abia după un timp.
Optsprezece zile.
Optsprezece zile. Asta însemna că Ana mă sunase și după, tot zicând totul e bine, când avea acasă un copil de opt zile, de șapte, de cinci.
Am intrat în cameră. Ana l-a pus pe Mihai pe canapea, l-a înconjurat cu perne, s-a ridicat și s-a uitat la mine drept. Adevărul e că Ana se schimbase. Fața ei era mai slabă, sub ochi avea umbre cenușii. Însă stătea acolo, dreaptă, ca una care nu mai are de ce se teme.
Trebuia să-ți dai seama, a zis Ana. Nu a ridicat tonul, nu a plâns. Doar atât: Când am venit de 1 decembrie, eram deja în șase luni, tată. Șase luni.
Am amintit de 1 decembrie. A stat trei zile. Purta pulovere largi, și m-am gândit: fata asta s-a lăsat pe tânjală, nu mai ține la siluetă! Ne-am uitat la un serial, am mâncat sarmale, a ajutat la balcon. Trei zile, apoi a plecat.
Am crezut că te-ai îngrășat, am zis.
Știu ce-ai crezut. Mereu ai avut mintea la toate, numai la mine nu.
Asta m-a durut, pentru că era pe jumătate dreptate. N-am mai zis nimic e greu să răspunzi când cineva atinge un adevăr amar.
Tot timpul ai fost la serviciu, a zis Ana, și glasul ei a tremurat. Eu veneam acasă, tu dormeai. Sau stăteai cu cifrele tale. În clasa a opta am început să fumez, ți-ai dat seama după șase luni. În a zecea nu ți-am vorbit două săptămâni, n-ai zis nimic. Tu trăiai cu totul într-o altă lume. Eu am învățat să nu-ți spun nimic, să mă descurc singură.
Mihai a suspinat de pe canapea. Ana s-a aplecat peste el, i-a aranjat plăpumioara cu un gest sigur, deja obișnuit. Atunci am înțeles: de-acum știe. A învățat totul singură, cu un bebeluș de opt zile pe cap.
Unde ai stat? am întrebat.
La Maria. De pe strada Octavian Goga, ți-am zis de ea. M-a ajutat mult.
Maria de pe Goga! O prietenă pe care n-am apucat s-o văd. Fata mea a născut singură, iar lângă ea a stat… Maria.
Am mers la bucătărie, am pus ceainicul. Priveam zăpada murdară din curte, amestecată cu noroi, pe care n-o mai lua nimeni. O auzeam pe Ana în camera cealaltă șoptind ceva pentru Mihai.
Și m-am gândit că, de-o viață, adun cifre ca să iasă la socoteală. Venituri, cheltuieli. Dar uite: Ana a locuit șapte ani sub același acoperiș cu mine, apoi la cămin, m-a sunat mereu, dar n-am știut nimic despre ea. Nicio socoteală nu mă salvează aici.
Când am adus ceaiul, Ana îl hrănea pe Mihai. M-am retras la geam.
Cine-i tatăl? am întrebat, fără să mă uit.
Ana a tăcut puțin.
O să-ți spun, tată. Dar nu acum.
Am dat din cap timpul oricum nu mai grăbea nimic.
În acea noapte n-am putut adormi. Auzeam cum Mihai foșnește în camera alăturată, cum Ana îl liniștește în șoaptă. Mă gândeam că trebuie să cumpăr pătuț, să vorbesc cu tanti Paraschiva de la trei, care a crescut trei nepoți singură. Dar mă frământau vorbele Anei: Trebuia să-ți dai seama. Tu trăiai în altă lume.
Era adevărat?
Da. Numai că eu tot crezusem altfel că lucrez ca să aibă Ana de toate: haine, cursuri de engleză, mâncare bună. Am crezut că muncitul ăsta, să nu duci lipsă de nimic, înseamnă iubire. Dar, iată, nu era de-ajuns.
Era vina mea?
Aici nu știam să număr, nu ieșea nicio socoteală.
Acum cincisprezece ani mergeam la orfelinat cu trenul de Ploiești spre București. Noiembrie cenușiu și rece, la fel ca februarie ăsta. Mă gândeam: ce caut eu acolo? Soția m-a lăsat acum trei ani, zicând liniștită: Petre, eu vreau copii. Noi nu putem avea, tu știi. Știam. Doctorii mi-au zis la 32 de ani, m-am obișnuit ca și cu tensiunea permanentă. Ea nu s-a obișnuit. A plecat cu altul, care i-a dat doi copii. O vedeam uneori la piață: cu bărbatul, cu copii rumeni în obraji, ne salutam. Așa e viața.
Am tot ezitat cu orfelinatul. Mă temeam. O să pot eu cu un copil străin? Prietenii m-au descurajat sau m-au îmbărbătat. Până la urmă, am hotărât singur.
La orfelinat mi-au arătat mulți copii. Unii zâmbăreți, cuminți, care știau cum să te cucerească. Ana stătea într-un colț cu o carte. De fapt, se prefăcea. Se uita la mine pieziș, cu părul tăiat scurt și un semn pe mâna stângă. Educatoarea mi-a șoptit: E Ana, fată mai dificilă, nu vă uitați la ea. M-am dus la ea, am întrebat ce citește. Mi-a dat coperta, fără un cuvânt. Contele de Monte-Cristo. Am spus Da, carte bună. Ea Mhm. Și s-a uitat iar la pagină.
Ne-am ales unul pe celălalt? Nu știu. Așa a fost să fie.
Primele luni au fost grele. Seara mă așezam în bucătărie și mă gândeam dacă am greșit. Ana răspundea acid. Nu urât, nu înjurături doar venin tăcut: Ai luat iar pâine din aia! De ce ai intrat la mine-n cameră? Nu am nevoie de ajutor. Ușa camerei mereu trântită. Dacă băteam, răspundea Ce?. Nu intră, nu da.
Odată, noaptea, am auzit-o tușind. Am stat la ușă, apoi am intrat. Zăcea în pat, cu febră, obrajii ardeau. M-am dus în bucătărie, am făcut lapte cald cu miere și unt, așa cum îmi făcea mama mie. I-am dat. Ana l-a luat, a băut, apoi a zis:
De ce cu unt?
Așa ajută mai bine.
E scârbos.
Dar prinde bine.
A tăcut.
Bine, zise ea în cele din urmă.
Ăsta a fost primul cuvânt adevărat între noi bine. Un cuvânt doar, dar l-am ținut minte toată viața.
Apoi au apărut blugii Ana și-a dorit unii la fel ca o colegă, scumpi, cu broderie. Bani nu erau, eu mâncam la cantina de la serviciu ce era mai ieftin, acasă mă mulțumeam cu ceai și pâine, doar ca să-i iau Anei blugii. I-am adus, i-am pus pe masă. Ana s-a uitat la ei, apoi la mine, apoi din nou la blugi. Nu a zis nimic. Dar la o oră după, a ieșit purtându-i și a zis:
Stau ok.
Bine, i-am spus.
Mulțumesc, a zis ea, încet, cu greu, de parcă se împiedica de cuvântul ăsta, dar tot l-a zis.
Așa s-a construit totul între noi. Încet, strâmb, cu pauze. Nu ca-n filme, unde fata adoptată strigă mamă și plânge pe umăr. În viața reală, ăsta e firul bine, mulțumesc, stau ok.
Ana a stat cu mine trei ani în școală, apoi a intrat la Universitate pedagogie pentru învățământul primar. M-am mirat: Ana și copii? Ea a zis că asta vrea și n-am mai contrazis-o. A intrat, a stat la cămin. La început suna rar, apoi mai des. Mai venea în week-end acasă, mânca borș, povestea de facultate. Dar totul era superficial, niciodată nimic adânc, privat.
Acum un an, Ana mi-a sunat în martie, avea un glas ciudat. Totul bine?, am întrebat. Da, doar obosită. Am vorbit despre altceva. Apoi mi-am dat seama, ar fi trebuit să întreb altfel nu totul bine? pentru că la asta răspunzi mereu cu da. Dar cum? Încă nu știu.
Ce s-a întâmplat de fapt, am aflat abia anul acesta. Profesorul ei, la pedagogie, o ajutase la examene, o făcuse să creadă că e specială. Era însurat. Ana mi-a spus mereu că nu-i scuză pentru nimic. Dar la douăzeci și doi de ani, dacă primul om care te privește ca pe cea mai grozavă femeie din cameră te păcălește, nu e greu să cazi. Mai ales dacă ai crescut la orfelinat, unde nimeni n-a văzut nimic frumos în tine.
S-a terminat totul în octombrie nevasta a venit la facultate, a făcut scandal în fața tuturor. Profesorul a ieșit, a luat-o de mână și a plecat, fără să întoarcă privirea spre Ana. Ea a rămas singură, a plâns o oră-n baia facultății. Nimeni n-a venit să-i zică un cuvânt. Nici colegii, nici profesorii.
După trei săptămâni, testul i-a arătat două liniuțe. A stat mult uitându-se la ele. Apoi s-a spălat pe față, s-a uitat în oglindă și și-a zis cu voce tare: Ei, și ce?. Și a sunat-o pe Maria.
Maria i-a spus: Stai la mine cât ai nevoie.
De ce n-a sunat la mine?
A explicat simplu și dureros:
Tu ai fi început imediat să rezolvi. Să dai telefoane, să faci planul. Dar eu aveam nevoie ca cineva doar să stea lângă mine și să tacă. Tu nu știi să taci cu omul, tată. Tu doar rezolvi.
Nu am contrazis. Recunoșteam perfect imaginea din vorbele ei.
Martie a trecut în aprilie. Ana a stat la Maria. Maria nu s-a băgat cu sfaturi, a făcut supă, s-a trezit noaptea să aducă apă. Din oameni ca ea nu mai prea există îi sunt recunoscător, deși nu i-am spus niciodată.
Mihai a venit pe lume în ianuarie. Sănătos, puternic, cu o privire serioasă ca de bătrânel supărat. În maternitate, Ana a avut-o lângă ea pe Maria.
Când mi-a povestit toate acestea, am tăcut un timp. Am spus doar:
Trebuia să fiu altfel.
Probabil, a zis Ana.
Nu am știut altfel. Chiar nu am știut.
Știu, a zis ea. Era doar o constatare, nu o împăcare și nici o iertare.
De atunci am locuit toți eu, Ana, Mihai. I-am dat Anei camera mare, am pus pătuț de la tanti Paraschiva, care a venit cu sfaturile ei ca de fiecare dată, deși nu le ceream. Ia uite la Mihai, adevărat voinic și ce bine că e gălăgios! Să nu-ți fie teamă, că ăștia gălăgioși sunt mai sănătoși.
Ana o asculta, răbdătoare ca la dentist, dar nu o gonea, pentru că tanti Paraschiva era de mare folos: stătea cu Mihai pe timpul zilei, știa cum să-i vindece colicile, odată a adus chiar o noră care era medic pediatru.
Eu nu mai mergeam la lucru pensia mică de la stat ne ținea cu greu, dar fără spaime. Mă mai durea spatele, mă mai dor genunchii, mai ales pe iarnă, dar nu ziceam nimic Anei.
Ne obișnuiam unii cu alții. E greu să te obișnuiești cu omul cu care n-ai vorbit niciodată cu adevărat. Dimineața Ana îi dădea să mănânce lui Mihai, eu făceam terci, beam ceai în tăcere. Uneori, din când în când, Ana încerca să înceapă un dialog mic despre Mihai: A dormit toată noaptea azi-noapte, să vezi!, sau Cred că-l mănâncă iar pielea. Astea erau primele straturi ale unui dialog încă nesigur, dar deja început.
În aprilie m-a sunat Cornel.
Stăteam la bucătărie citind ziarul. Am văzut numele și-am ținut telefonul în mână câteva secunde. Nu am șters niciodată contactul. Cornel.
Da? am răspuns.
Petre, sunt eu, poți să ne vedem?
Ne-am întâlnit la un local aproape de bloc. Cornel arăta prost slab, părul alb, cearcăne. Nu mai aveam demult nicio supărare pe el.
A comandat o cafea, a învârtit lingurița mult și a zis:
Mi-au găsit la pancreas, în aprilie. Urmează operația în iunie.
Eu nu am zis nimic.
Nu caut milă, Petre. Simt că am greșit. A venit greu anii ăștia peste mine. Fetele au plecat, soția… ai înțeles.
A tăcut. Vreau să-ți las niște bani. De la shaormeria aia, știi? O vând. Vreau să vă ajut, să vă luați o casă mai mare.
Am pus cana pe masă.
De ce faci asta?
Aveți nevoie. Am auzit că Ana cu copilul stau la tine, e înghesuială.
Nu-i treaba ta.
Petre…
Nu-i treaba ta, Cornel, am spus calm. O faci pentru tine, nu pentru mine.
N-a protestat, a știut că așa e.
M-am întors acasă privind la verdeața timidă printre băltoace primăvara venise devreme la Chișinău. M-am gândit la Cornel, la boală, la viață: douăzeci de ani nu mi-a lipsit, dar acum, deodată, nu-mi era indiferent.
I-am spus Anei.
Și? a întrebat ea.
Vrea să ne dea bani.
Nu, a zis pe loc.
Ana.
Tată, te-a lăsat fiindcă n-ai putut avea copii. Iar acum vrea să scape de conștiință dând bani. Nu.
M-am uitat la ea.
Dar dacă îi iau?
Atunci nu te mai înțeleg.
Nu m-ai înțeles nici când ai crescut la mine. Și nici eu nu l-am urât pe Cornel. A greșit? Da. E rău? Nu, doar slab. Oameni ca el sunt cei mai mulți.
Și ai iertat.
De mult. Dar n-am avut când s-o spun.
Ana m-a privit lung.
E viața ta.
Am luat banii nu neapărat pentru apartament deși aveam nevoie ci pentru că așa era drept ca el să-și facă socotelile cu sine. Ana vorbea puțin cu mine în săptămânile următoare, dar nu s-a certat ceea ce știam deja de la adolescență, când tăcea și nu ieșea din cameră.
Tanti Paraschiva s-a uitat la noi amândoi și a zis, clătinând din cap: Voi sunteți la fel amândoi mândri și amândoi tăceți când ar trebui să ziceți. Ana i-a răspuns: Tanti Paraschiva, cu tot respectul, nu vă băgați. Dar Paraschiva n-a fost supărată, a doua zi a venit iar.
A trecut vara. Mihai a crescut, dinții au adus nopți nedormite. Ana s-a apucat de lucrarea de licență, eu stăteam cu Mihai ca să o las să învețe. A fost un soi nou de echilibru, unul bun, timid.
Spre finalul lui octombrie a venit o scrisoare de la Cornel. Pe hârtie, nu electronică. Operația e pe 12 noiembrie. Nu știu ce și cum, dar dacă nu reușesc mulțumesc pentru atunci și pentru că nu m-ai judecat. Și pentru că ai acceptat. Nici adresă, nici cerere de răspuns.
Am pus scrisoarea în sertar, după ce am citit-o de două ori.
Ana a văzut scrisoarea.
De la el?
Da.
A dat doar din cap. Nimic bun, nimic rău.
A venit Revelionul.
Pe 31 decembrie am rămas doar eu cu Ana și Mihai. Paraschiva plecase la fiica ei, Maria din Goga a invitat-o pe Ana, dar a refuzat. Nu plănuiserăm să sărbătorim, dar am luat mandarine, Ana a făcut salată boeuf, eu am scos un chec. Mihai dormea devreme, indiferent la sărbători.
Pe la zece, Ana mânca în tăcere. Eu beam ceai. Simțeam că ar trebui să spun ceva, dar nu găseam cuvintele.
Ea a ridicat ochii.
I-am scris, mi-a spus Ana, din senin. După ce s-a născut Mihai. I-am scris că are fiu.
Am înțeles la cine se referă.
Și?
Nu mi-a răspuns. M-a blocat peste tot. Ca și cum n-aș exista nici eu, nici Mihai.
Tăceam.
Mi-e foarte rușine, tată. Că l-am ales pe omul ăsta, că am ținut totul ascuns, că n-am putut să mă descurc. Rușine să-ți spun, după atâta vreme.
M-am uitat la ea și m-am gândit ce bine ar fi să spun un cuvânt înțelept, din alea care se țin minte. Dar astea nu vin când trebuie. Așa că am zis adevărul, simplu:
Of, Ana… și eu am făcut greșeli. Am ales oameni nepotriviți. Când m-a lăsat Cornel, m-am gândit toată viața că e vina mea. Că nu-s destul de bun, destul bărbat. Și eu am stat singur după aia. Dar tu nu mai ești singură. Aici suntem noi eu și Mihai. Tu pricepi? Nu ești singură.
Ana m-a privit. Pentru prima dată după mult timp, pe fața ei s-a destrămat un pic de tristețe.
Am fost supărată pe tine, a admis. Pentru că nu ai observat, pentru că ai primit banii, pentru că l-ai iertat pe Cornel.
Știu.
Nu înțeleg cum ai putut să ierți.
Înțelegi, ai să vezi. Doar că nu vrei încă să recunoști.
A pus capul în piept, apoi s-a uitat iar la mine.
Îmi pare rău că nu te-am sunat atunci, în octombrie, când am aflat. Îmi pare rău că nu ai fost acolo la naștere. Am crezut că pot singură. Nu a fost bine a fost doar mândrie prostească.
Și mie îmi pare rău, Ana. Că sunt un tată de care ți-a fost teamă să suni. Că am fost lângă tine cu trupul, dar mintea mereu la altele. E și vina mea.
Am tăcut amândoi. TV-ul dădea ceva festiv.
E frumos băiatul, am zis eu, privind la Mihai.
Da, a zâmbit Ana prima dată. Tanti Paraschiva zice că-i de artist.
Ea așa zice la toți.
Știu, dar… sună bine.
Nu ne-am îmbrățișat, nici n-am plâns. Ana s-a dus să pună apa la ceai și, trecând, m-a atins pe umăr. I-am prins mâna o clipă. Asta a fost tot.
Am întâmpinat Anul Nou lângă geam, cu mandarine. Mihai s-a trezit de la pocnitori la 11 jumate, Ana l-a luat în brațe. Ne uitam la artificii toți trei. Mă gândeam: acum un an, aveam doar pensia mea, durerile mele și nimic în față. Acum am o fată care mi-a spus adevărul și un nepot care se uită la artificii cu toată seriozitatea.
Poate că, de fapt, așa începe ceva nou: liniștit, simplu.
În mai, Ana și-a susținut diploma. Am mers singur, cu Mihai lăsat la tanti Paraschiva, care a venit de dimineață, strașnică. Am stat în ultimul rând în sala facultății vechi, încăperea mirosea a cărți ponosite și a praf. Ana a vorbit la tablă în rochia bleumarin pe care am ales-o cu ea, fără hârtie, sigură pe ea. Era obosită anul ăsta, dar uite că stătea acolo, ținând capul sus.
Mă uitam la ea și îmi aminteam de fata aia subțire, cu Contele de Monte-Cristo în brațe, la orfelinat. Cine știe ce-am luat atunci și cum ne-a ieșit, dar uite unde am ajuns: Ana, mămică, absolventă.
Când au anunțat nota, s-a uitat la mine. Doar atât. Și m-am trezit cu ochii umezi, primul plâns după înmormântarea mamei. Mi-am șters ochii, zicând că-i normal uneori vine.
După, am stat la o cafea la parter. Mi-a povestit despre întrebările comisiei. Mi-am dat seama că n-am mai vorbit așa niciodată așa, de-adevăratelea.
A doua zi a venit încă o scrisoare de la Cornel, scurtă: Operația a ieșit bine, medicii spun că am șanse. Mulțumesc. Atât.
Ana a ținut scrisoarea mult în mână, tăcând.
Crezi că a fost pentru că l-ai iertat tu? Că s-a făcut bine?
Nu știu, i-am răspuns sincer. Poate doar coincidență. Sau poate… nu știu, Ana. Nu știu cum funcționează iertarea.
Ana s-a uitat la Mihai.
Azi, mi-a zâmbit prima dată conștient.
Mi s-a pus iar nodul în gât. Mi-am luat nepoțelul în brațe.
Te simte că ești împăcată. Poate ăsta-i lucrul cel mai important.
Ana s-a uitat la mine, apoi la Mihai, care privea iar la colțul său preferat de tavan. Serioasă și împăcată, ca un om care a decis să aibă încredere.
Astăzi, când scriu rândurile astea, știu că, din toate socotelile, doar una contează: să poți fi lângă cei ai tăi, să ierți, să asculți și, mai ales, să fii. Restul se adună altfel decât în buget, dar la fel de important.
