Am rămas însărcinată la 16 ani, încă fiind elevă la liceu. În satul nostru mic din Moldova, vestea a provocat mare scandal. Oamenii mă arătau cu degetul pe uliță, iar părinții mei nu mai știau pe unde să se ascundă de rușine. Tata nici nu voia să se uite la mine. Mai bine să fi murit, decât să ne faci așa rușine! Du-te la bunica, nu mai pot să te văd. Am plecat la bunica, în satul vecin, unde locuia la margine, într-o casă veche. Era frig și nu era deloc primitor, dar am răbdat. Cel mai greu mi-a fost în ultimele luni de sarcină: nimeni nu mă ajuta, nimănui nu-i păsa. Când am început să am dureri, ambulanța abia a reușit să ajungă. Am născut totuși un băiețel și l-am crescut în casa bătrânească a bunicii. Toată lumea spunea că trebuie să-mi găsesc bărbat, dar nu am vrut. Am muncit și am trăit doar pentru fiul meu. Când Eugen a crescut și a plecat la facultate, am decis și eu să plec la muncă în Italia.
Nu voiam să plec mai devreme, nu eram în stare să-mi las copilul singur. Lucrul peste hotare, comparat cu viața la sat, părea ca o binecuvântare. Îngrijeam o bătrână italiancă ce se purta foarte frumos cu mine. Primeam salariu bun, iar uneori doamna îmi dădea în plus 100200 euro, doar de mulțumire. Cu acești bani, în câțiva ani, am reușit să-i cumpăr băiatului o garsonieră la Chișinău și să-i asigur traiul. Dar banii i-au schimbat mult caracterul lui Eugen; nici măcar nu mai venea să-și vadă bunica. Asta mă durea, dar continuam să-i trimit lunar câte 500 euro, iar restul îi puneam deoparte pentru mine, fiindcă nu voiam să mă întorc în casa veche și dărăpănată. Au trecut câțiva ani și Eugen m-a anunțat că vrea să se căsătorească. Bineînțeles că am plătit nunta și i-am ajutat cu tot ce aveau nevoie. Credeam că, de-acum, voi putea strânge și pentru mine. Dar în cinci ani li s-au născut doi copii, iar când a început războiul, nora era însărcinată cu al treilea. Am continuat să-i ajut financiar. Cu toate acestea, am reușit să adun 20.000 euro pentru un apartament. Prietena mea își vindea chiar atunci o garsonieră renovată și am bătut palma să o cumpăr.
Vara asta am venit acasă, să facem actele la notar, dar atunci Eugen m-a surprins cu o veste neașteptată. Mamă, am vândut garsoniera și am luat o casă! Am achitat primul avans, iar acum trebuie să ne dai bani pentru a-l plăti pe al doilea. Ce bani? 18.000 euro. Cum să-i dau? Eu tocmai am găsit apartament pentru mine! Mamă, nu poți face așa ceva… Noi deja ne-am mutat, cu trei copii nu puteam locui într-o garsonieră. Eu am contat pe tine. Dar tu de ce nu ai pus nimic deoparte? Nici nu m-ai anunțat! Nu, caută bani în altă parte, eu deja m-am înțeles pentru garsonieră. Doar pot să te ajut puțin, dar toată suma, nu! Mamă, chiar nu-ți pasă cum vor trăi nepoții tăi? Cum să nu-mi pese? Ți-am trimis lunar bani, puteai să îi pui deoparte. Până acum adunai suma necesară. O să mai faci bani în câțiva ani! La ce-ți trebuie ție apartament acum? Oricum te întorci în Italia. Dar dacă se întâmplă ceva și trebuie să vin repede ori mă îmbolnăvesc? Unde stau eu? Te întorci la sat, la bunica! Atunci du-te tu cu copiii acolo! Am decis să nu cedez și nu i-am dat banii. Nu-mi pot permite să rămân iar pe drumuri. Eugen s-a supărat foarte tare și nu-mi mai vorbește. Am auzit că a împrumutat bani de unde a putut. Dar oare eram datoare iarăși să mă sacrific pentru el? Cât să mai fie totul pe umerii mei?
