2 ianuarie
Am strigat pe geam:
Mamă, ce faci așa devreme? O să îngheți!
Ea s-a întors către mine, a ridicat lopata în semn de salut:
Pentru voi, leneșilor, mă chinui.
A doua zi mama nu mai era…
Nici acum nu pot să trec liniștit pe lângă curtea noastră…
De fiecare dată când zăresc aleea asta, simt cum mi se strânge inima ca și cum cineva m-ar apuca de ea cu mâna. Fotografia aceea am făcut-o pe 2 ianuarie…
Mergeam, pur și simplu, și am văzut urmele pe zăpadă m-am oprit.
Le-am fotografiat, nici nu știu de ce. Acum fotografia aia e singura amintire vie din acele zile…
Am petrecut Revelionul, ca mereu, în familie.
Mama în picioare de la 6 dimineața, pe 31. M-a trezit mirosul de chiftele prăjite și glasul ei vesel din bucătărie:
Fata tatei, trezește-te! Adu-mi ajutor la salată, că taică-tu iar mănâncă tot cât stau eu cu spatele!
M-am târât jos în pijama, cu părul vâlvoi. Ea stătea la aragaz, în șorțul ei preferat, cel cu piersici, pe care i l-am dăruit când eram încă la liceu. Zâmbea, obrajii roșii de la cuptor.
Mamă, lasă măcar să beau cafeaua, am mormăit eu.
Cafeaua după ce terminăm salata de boeuf! a râs, aruncându-mi castronul cu legume coapte. Taie-le mărunt, cum îmi place mie. Nu ca anul trecut, cu buturugi în loc de cubulețe.
Am tăiat împreună, vorbind despre de toate.
Ea mi-a povestit cum, pe vremea copilăriei ei, Revelionul era cu o singură salată de “hering sub șubă” și cu portocale aduse de tata de la serviciu “pe sub mână”.
Apoi a apărut tata cu bradul. Uriaș, până-n tavan.
Gospodinelor, primiți frumusețea asta? a zis el mândru, de pe prag.
Vai, tată, ce, ai doborât toată pădurea?
Mama a ieșit, a dat din mâini:
S-o fi frumoasă, dar unde s-o băgăm? Data trecută era mai mică, măcar.
Dar tot ne-a ajutat s-o împodobim. Eu cu surioara mea, Lenuța, agățam ghirlande, mama a scos cutia cu globuri vechi de când eram eu mic. Țin minte cum a luat un îngeraș de sticlă și mi-a spus încet:
Cu ăsta ți-am împodobit primul tău brad. Ții minte?
Țin minte, mamă, am mințit eu.
Nu-mi aminteam deloc, dar am dat din cap. Atât de tare se luminează la față când credea că-mi amintesc…
Fratele meu a venit târziu, gălăgios și cu plase, cu daruri și cu sticle.
Mamă, am adus șampanie bună, nu ca anul trecut!
Ei, dragă, doar să nu vă amețiți toți, a râs mama și l-a tras lângă ea.
La miezul nopții am ieșit toți în curte. Tata cu fratele aprindeau artificii, Lenuța țipa de bucurie, iar mama m-a cuprins strâns.
Vezi, fata mamei, ce frumos e? Ce viață bună mai avem…
Am ținut-o și eu de după umeri:
Noi avem cea mai bună viață, mamă.
Am băut șampania direct din sticlă și am râs când artificiile au aterizat prin curtea vecinilor.
Mama, puțin amețită, dansa pe O brad frumos cu cizmele de lână în picioare, și tata a ridicat-o pe sus. Râdeam cu toții până la lacrimi.
În prima zi din an am lenevit toți. Mama iar gătea acum făcea colțunași și răcituri.
Mamă, destul, suntem ca niște baloane, am miorlăit eu.
Lasă, că se mănâncă, Anul Nou ține o săptămână, ne-a tăiat ea scurt.
Pe 2 ianuarie s-a trezit devreme, ca întotdeauna.
Am auzit ușa, am tras cu ochiul afară în curte, cu lopata, deszăpezea cărarea. În paltonul ei vechi, cu broboada legată sub bărbie.
Făcea totul meticulos: de la poartă până la trepte, alee îngustă, perfectă. Strângea zăpada lângă peretele casei, ca la carte.
Am strigat iar pe geam:
Mamă, ce faci așa devreme? Îți degeră mâinile!
Ea s-a întors, a dat din lopată:
Vai de voi, lenea voastră! O să mergeți prin nămeți până la Paște! Pune de-un ceai, auzi?
Am zâmbit și am plecat spre bucătărie. S-a întors după jumătate de oră, roșie la față, cu ochii strălucind.
Gata, ordine la noi! a zis rezemându-se de scaun. N-am făcut rău, nu-i așa?
N-ai, mamă. Mulțumim.
A fost ultima dată când i-am auzit glasul așa vioi.
Pe 3 ianuarie dimineața s-a trezit și a spus încet:
Fetele mele, mă înțeapă la piept. Nu tare, dar supărător.
M-a luat panica:
Mamă, sun la salvare!
Ce ți-a venit, fată? Oboseală, atâta. Am gătit, am umblat… Trec eu. Mă întind puțin și-mi trece.
S-a întins pe canapea, stăteam cu Lenuța lângă ea. Tata se dăduse după pastile. Ea încă glumea:
Nu vă mai uitați, că parcă vă vine să plângeți. Încă vă trăiesc pe toți!
Apoi, dintr-o dată, s-a făcut albă ca varul. S-a apucat cu mâna de piept:
Vai… Nu mai pot… E prea rău…
Am chemat imediat Ambulanța. I-am ținut mâna, îi șopteam:
Mămico, rezistă, vin oamenii…
S-a uitat la mine și mi-a zis, abia auzit:
Fata mea… vă iubesc pe toți… Nu vreau să mă despart de voi.
Medicii au ajuns rapid, dar… nu s-a mai putut face nimic. Infarct masiv. Toate în câteva minute.
Am stat jos pe hol și am urlat. Nu-mi venea să cred. Ieri dansa sub artificii, râdea, astăzi…
Cu greu, aproape împleticindu-mă, am ieșit afară. Zăpada aproape nu mai cădea. Am văzut urmele ei. Alea mici, ordonate, întinse de la poartă la trepte, și înapoi. La fel ca în fiecare iarnă.
Am privit minute în șir. Și l-am întrebat pe Dumnezeu: “Cum se poate, Doamne, să meargă omul ieri pe pământ, să lase urme, și azi să nu mai fie? Urmele-s încă acolo, omul nu…”
Mi s-a părut că, pe 2 ianuarie, a ieșit pentru ultima oară ca să ne lase poteca curată. Să putem păși pe ea chiar și fără ea.
N-am lăsat pe nimeni să șteargă urmele. Am rugat pe toți să le lase. Să rămână până se va topi zăpada.
Asta a fost ultima grijă de mamă, dincolo de viață.
După o săptămână a nins tare.
Păstrez poza cu ultimele urme lăsate de mama.
An de an, pe 3 ianuarie, privesc poza și apoi privesc poteca din fața casei, rămasă goală. Și doare să-mi amintesc, să știu: undeva sub zăpada asta, ea și-a lăsat ultimele semne.
Pe poteca ei încă merg, căutând-o…
Azi am înțeles: dragostea adevărată nu piere cu omul. Ea rămâne, nevăzută, până la ultimul nostru pas.






