Când i-am dat soției mele vestea că este însărcinată, reacția mea a fost una rece, fără nicio urmă de entuziasm pe chip. Ea se aștepta să sar în sus de fericire, dar, din păcate, nu am reușit să îi ofer acea bucurie. Ne doream mult să devenim părinți și trecusem împreună prin tot felul de analize și tratamente, cu speranța că vom avea un copil. Probabil că, în momentul în care ea a rămas însărcinată, eu deja mă resemnasem cu gândul că tată nu voi ajunge niciodată. Culmea este că, înainte să aflu de sarcină, chiar discutasem despre posibilitatea de a adopta un copil. Și totuși, când a venit vestea, nu am putut să ascund amărăciunea de pe fața mea. Poate aveam nevoie de timp să procesez această schimbare majoră sau poate treceam printr-o perioadă complicată. Dar, indiferent de starea mea sufletească, fericirea soției mele a rămas neschimbată.
Ea era efectiv pe culmile fericirii, plutea de bucurie. Tot ce și-a dorit și la care a visat ani la rând devenise, în sfârșit, realitate. Din păcate, sarcina nu a fost deloc ușoară. Mult timp l-a petrecut internată la Spitalul Municipal din Chișinău, iar până la urmă a fost nevoită să renunțe la serviciul ei de contabil din cauza problemelor de sănătate. În loc să fiu alături de ea, eu reacționam cu tot mai multă iritare. Evitam să-i arăt sprijinul de care avea nevoie. De multe ori ajungeam să-i reproșez: Sarcina nu-i o povară Nu cari saci în spate de dimineață până seara! Eu am nevoie de o soție ca lumea, nu vreau să țin gospodăria singur și să muncesc ca un cal! Ea încerca să-mi explice: Doctorii ne-au zis să nu ridic lucruri grele și să nu mă obosesc, e periculos pentru copil! Dar nici încercările ei repetate de a mă face să înțeleg nu-și găseau ecou la mine.
A venit vremea când a fost internată de urgență; nici măcar nu am dat un telefon să văd cum se simte, nu am avut putere să o vizitez sau să-i arăt că îmi pasă. Nașterea s-a produs mai devreme decât ne așteptam, prin cezariană, dar slava Domnului băiețelul nostru s-a născut sănătos. Soția mea m-a sunat, plină de emoție, să-mi spună că am devenit tată. Răspunsul meu sec, Felicitări!, au fost, în ciuda răcelii, cele mai sincere cuvinte pe care le-am putut rosti în acel moment. Când s-a externat și a revenit acasă, a găsit casa goală. Eu plecasem. Frica și durerea pusese stăpânire pe ea, dar și-a adunat toată puterea pentru băiețel. Mi-a povestit că și-a făcut promisiunea solemnă să lupte pentru fericirea și liniștea copilului nostru și pentru a-și găsi propriul drum, indiferent ce va aduce ziua de mâine.
