Avea deja 35 de ani și nici soție, nici copii
Îmi aduc aminte, parcă a fost ieri, că în urmă cu ceva vreme am fost cu fiul meu la casa soacrei mele, într-un sătuc liniștit din apropierea Orheiului. Pe atunci, o veche prietenă de-a soacrei era în vizită la dânsa. Femeia aceea și-a petrecut întreaga zi jucându-se și vorbind cu fiul meu.
Mare păcat că nu mă pot bucura și eu de vreun nepot, a oftat ea, cu tristețe în glas.
Prietena soacrei mele devenise mamă destul de târziu, undeva după 30 de ani buni. Își dorise copilul nespus, iar când l-a primit, l-a crescut cu o dragoste nemărginită, fără să-i refuze vreo dorință. Din păcate, soțul i-a plecat la Domnul când băiatul abia apucase să rostească primele cuvinte. Așa că femeia l-a crescut singură, trudind la două slujbe ca să-i poată oferi tot ce n-a avut ea.
Când băiatul a ajuns la 35 de ani, mama lui, cu inima strânsă, a îndrăznit să-l întrebe când are de gând să-i dăruiască nepoți.
El i-a răspuns calm, fără să ezite: Niciodată.
Băiatul a ținut să-i spună că, de vină pentru alegerile lui, nu e nimeni altcineva decât felul în care a fost crescut. I-a zis, pe șleau, că dragostea și grija ei l-au făcut, cum ar zice românul, prea copilăros.
M-am obișnuit cu o viață simplă, mamă, nimeni nu o să vrea să fie o a doua mamă pentru mine, i-a spus el pe un ton împăcat.
A mai adăugat că, de fapt, nici nu-și dorește să se schimbe pentru altcineva.
Eu nu am nevoie de nimeni, doar de tine, a mai spus el.
Am uitat să-l învăț ce e mai important: să fie bărbat!, a mărturisit femeia, cu lacrimi amare în ochi.
V-ați gândit vreodată dacă nu cumva dragostea mamei, oricât ar fi ea de mare, poate face dintr-un copil un adult care nu-și găsește drumul și care nu-și croiește propriul lui destin?
Mi-ar plăcea să aud gândurile voastre, dacă ați trecut prin așa ceva sau dacă aveți vreo părere…
