– Așa nu se poate trăi! Nu e drept! – Robert a dat buzna în camera tatălui său.

Nu așa se poate trăi! Nu e drept! striga Radu, fugind spre odaia tatălui său, pe sub umbrele grele de vise.

Ce spui acolo, măi băiete? De ce gândești așa? Cine te-a învățat asta? glasul tatălui părea o întrebare venită din ceață.

Consilierul de la școala noastră, tată… rostește Radu, cu ochii tulburați ca Prutul primăvara.

Zi-mi, haide, nu te opri. Vreau să știu totul, zice tata, grăbit. O să vezi. Eu merg la somn, iar tu te prefaci că mă trezești dimineața.

De ce făceai teatrul acesta, măi copilule? Taci, ai să vezi tu!

Bine, bine… Radu, trezește-te, e dimineață, trebuie să mergem la școală, hai nu lenevi, îi spune tata într-o voce seacă, plutind pe sub niște nori cenușii de plumb.

Ai observat? Aceleași vorbe în fiecare zori. Părinții ar trebui să-și ridice odraslele din pat cu drag, să-i simți blânzi și calzi, și să râdă! Las-o pe mama ta să te înveselească, eu nu am vreme de zâmbete.

Nu mă iubești? De unde ai scos prostia asta? se înverzește tatăl, ca un copac bătut de furtună.

Nu-i aiureală! Dacă nu-ți arăți sentimentele, la bătrânețe cine are să te mângâie? Încearcă încă o dată să mă trezești, te rog.

Bine. Copil obraznic, scoală-te! O să pierzi ora de română.

Mi-e somn…! Iubitul tatei, trezește-te tata îi șterge vlăguit fruntea, cu un sărut blajin, în timp ce pe geam trec stoluri de corbi albi.

Uraaaa! Parcă-s învăluit de dragoste, rostește Radu, cu o bucurie ciudată.

Hai că s-a terminat joaca asta. Arată-mi catalogul, zice tata, ochii lui rotindu-se ca roata norocului la bâlciul din sat.

Nu acum, tată. Nu mai ai vreme, întârzii la serviciu, la primărie.

Nu-i nimic. Să văd ce strălucit 7. Atât la limba română cât și la matematică ai numai note mici.

Dar la psihologie am luat 10, tată!

Ce faci, vrei cumva să devii psiholog, Radu? Ascultă, odorul meu de aur, cât nu ridici notele, nu mai vezi tu telefon. Stai aici și învață până vine mama de la lucru.

Radu ofta și pe obraji i se rostogoleau lacrimi ca niște mici trupuri de lumină. Tata îl bătea ușor pe umăr: Ai cerut să zâmbesc uite, zâmbesc!, și zâmbetul lui era dintr-un fir de soare și două de nor.

Оцініть статтю
– Așa nu se poate trăi! Nu e drept! – Robert a dat buzna în camera tatălui său.