“Bătrâna casă blestemată”

Am ajuns! Coborâți bagajele! șoferul a oprit duba lângă gardul vechi de lemn și a oprit motorul.

Catrina a scuturat-o ușor pe Ilinca, care dormea liniștită, rezemată de umărul ei.

Ilinuța, am ajuns. Hai, deschide ochii.

Ilinca a tresărit, a frecat somnoroasă ochii cu pumnul și s-a uitat curioasă spre casă.

Mamă, aici o să locuim de-acum?

Da, puiule. Hai să coborâm, trebuie să descărcăm bagajele și să vedem cum stă treaba.

Catrina a sărit de pe treaptă pe pământ și și-a luat fiica în brațe. Din spatele dubei, a apărut Dragoș, fostul ei soț, care venise cu mașina lui.

Totul e bine?

Da. Unde-s cheile?

Poftim, Dragoș i-a întins cheile. Actele de proprietate sunt pe masă, găsești. Sâmbătă vin după Ilinca, cum ne-am înțeles.

Bine.

Ajut la bagaje și plec. Am treabă.

Catrina a dat din cap. În suflet o măcina încă toată treaba, dar știa prea bine că nu are ce să mai schimbe înainte! Și, dacă se poate, fără lacrimi.

Ea și cu Dragoș au fost împreună cinci ani. Cu o lună în urmă, Catrina aflase că Dragoș are pe altcineva. Nu doar o aventură, ci o relație serioasă voia familie nouă…

La început, Catrina simțise că trăiește într-o lume paralelă. Totul era năruit. Ce să facă mai departe? Nu putea gândi la viitor. Ieri avea o familie frumoasă, siguranță, azi nimic. S-a dus și încrederea în oameni; dacă cel mai apropiat om te trădează așa simplu, la ceilalți ce pretenții să mai ai?! Mai ales că nu se certaseră, nu avuseseră scandaluri. De aceea nici nu bănuise nimic.

A fost pentru ea un șoc ce a demoralizat-o complet.

În continuare, Catrina funcționa pe pilot automat grijă de copil, mâncare, curățenie, serviciu dar nu reușea să ridice capul și să gândească la ce va urma. Apartamentul în care locuiau era al părinților lui.

Ea avea doar o mătușă bătrână, Aurelia, care locuia într-un oraș vecin. Singurul suflet apropiat. Nu putea s-o viziteze des, așa că angajase o vecină să aibă grijă de ea, să-i cumpere cele necesare. Apartamentul moștenit de la părinții ei era închiriat, iar banii împărțiți între Catrina și contul mătușii Aurelia. De multe ori Catrina propusese să schimbe căsuța mătușii pe una mai aproape, dar aceasta refuza.

Dragoș, când a pus-o în fața faptului împlinit, știa că nu vor fi scene; nu așa era firea Catrinei. Și bine a simțit ea s-a închis în sine. Așa că, atunci când binevoitorii i-au povestit tot, nu a mai putut ascunde. A venit acasă, au așteptat ca Ilinca să adoarmă, și a chemat-o pe Catrina la bucătărie.

Știu că știi totul. Nu am scuze. Așa a fost să fie. Avem copil și trebuie să ne gândim cum să nu simtă Ilinca toate astea. Tu ce ai de gând?

Nici nu știu… Catrina își ținea fierbinte cana de ceai între palme, privind masa în gol.

O furtună de întrebări și emoții o sufocau. De ce?, Cu ce-am greșit? îi dansau nebunește prin cap, dar la exterior nu trăda nimic. Nu voia să-l lase pe Dragoș să vadă câte lacrimi înghite. În ce avea dreptate Dragoș: trebuia să se gândească la copil.

Trebuie, probabil, să rup contractul cu chiriașii.

Nu-i cazul. Eu sunt vinovat, și față de tine, și față de Ilinca. M-am gândit, am vorbit cu ai mei și… Catrina, ce-ai zice să vă mutați?

Unde? a sărit ea, privindu-l scurt încă soț.

Tu știi că mama mai are casa bătrânească în orașul vecin. Nu e nouă, trebuie renovată, dar e solidă, călduroasă. Și mătușa Aurelia e pe strada alăturată, nu-i așa? Casa asta o va trece pe numele vostru, al tău și al Ilincăi. Ce zici?

Un fel de despăgubiri? a zâmbit trist Catrina, dar s-a gândit.

Era, de fapt, cea mai rațională soluție. Nu voia să riște să dea nas în nas cu Dragoș și noua iubită pe stradă. Mediul ei, odinioară drag, acum îi aducea doar durere. Își amintea iarăși de vremurile când ieșeau la plimbare cu Ilinca și cât de fericiți erau împreună.

Acum trebuia să se grăbească să construiască un viitor pentru copilul ei. Pentru ea.

Ce pierdea? Orășelul era mic, dar avea școală bună, dispensar, totul aproape. Și mătușa. Ilinca era mică, avea nevoie de ochi pe ea. Dragoș nu va mai fi ca înainte. Deci va trebui să caute serviciu.

Catrina a încuviințat:

Sunt de acord.

Perfect! Mâine discuți cu mama, veți merge la notar. Vorbește ea cu tine. Eu plec.

La ieșire din locuință, Dragoș s-a oprit o clipă pe prag, și fără a o privi, a șoptit:

Iartă-mă! N-am vrut ca asta să se întâmple.

Catrina nu i-a răspuns. A dat din cap, a închis ușa după el, a alunecat pe perete și, mușcându-și mâneca, a început să plângă în șoaptă, să n-o audă fata.

Nu era plâns, ci urlet, ca la lupii din documentarele copilăriei. Se simțea ca o lupoaică rănită.

A plâns mult. După, i s-a părut că toate supărările și lacrimile s-au scurs odată cu lacrimile. În suflet a rămas un gol, și o singură idee: trebuie să găsească ceva curat, luminos, să umple acest gol, altfel se va scufunda și nu va mai ieși niciodată la lumină.

Săptămânile următoare au fost un carusel de griji cu împachetări, acte, telefoane, drumuri.

Acum stă lângă gardul strâmb de la noua ei casă și privește grădina mare, plină de frunze și buruieni, încât abia se zărește acoperișul și o bucată de verandă.

Ilinca o trage de mână:

Mamă, hai odată!

Au trecut pe potecă și printre meri, au zărit casa.

Nu era așa de ponosită. Din contra chiar dacă scorojită, e solidă, cu un foișor cochet și o verandă spațioasă cu geamuri colorate. Încadrată de un peisaj autumnal, locul cerea din plin să fie fotografiat. Catrina și-a scos aparatul și a făcut câteva poze. Uitându-se la noua ei locuință, a simțit brusc că îi place aici și că munca ce va urma să pună în ordine totul e, de fapt, exact ce are nevoie acum, ca să se adune. Ilinca se uita cu gura căscată și cu degetul în gură. Catrina i-a tras încet de ciucurele căciulii:

Scoate degetul din gură, pitico! Te-a surprins căsuța?

Mamăăă, e superbă!

Și eu zic la fel. Dar să vedem ce e și prinăuntru, să vedem unde dormi tu.

Da, hai repede!

Au urcat pe verandă și au intrat. Hol larg, uși spre bucătărie și alte camere. Catrina încerca din ochi să-și imagineze cum va pune mobila.

Nu era mare casa: bucătărie, două odăi jos și una sus la foișor, plus livingul unde trona o masă rotundă cu o lampă veche peste ea. Înăuntru era răcoare, probabil nu se încălzise de ceva vreme, dar, ciudat, Catrina simțea o căldură, o liniște.

Catrina! Totul e descărcat, am achitat băieții. Dragoș a intrat pe ușă. Hai să-ți arăt cum pornești centrala și boilerul.

A făcut un scurt instructaj, s-a despărțit și-a plecat.

Catrina a mers direct la bucătărie. A pus ceainicul pe foc, a scos pachetele cu mâncare pentru copilă. A pus ceva să se încălzească, a scos cutia cu produse de curățat masa trebuia ștearsă.

Bucătăria era mică, dar plină de farmec. Două ferestre mari dădeau spre grădină. Catrina făcea curat, în timp ce Ilinca bălăngănea picioarele de pe scaun, cercetând dulăpioarele și lampa colorată.

Dintr-o dată, ceva trântește puternic în fereastră. Ilinca țipă, Catrina tresare. Pe pervaz, un motan roșcat uriaș.

Servus, domnule! Era musai să ne sperii? Catrina râde. Ilinca, uite ce frumusețe!

Motanul se uită fix la Catrina.

De ce te uiți așa? Ia hai, intră, de vrei! Găsim ceva să-ți dăm.

Motanul sare și dispare.

Nu vrea nici invitații, zâmbește Catrina. Ilinca, la spălat pe mâini! Masa e gata!

Catrina se întoarce spre ușă și rămâne cu gura căscată: motanul stă pe prag.

Tu cum ai intrat?! Era încuiat!

Motanul nu spune nimic. Nu părea deloc speriat, din contră, îi privea pe noii proprietari cu niște ochi galbeni calzi. Catrina a zâmbit fără să vrea.

Scoate un rest de piept de pui, îl rupe și pune pe o farfurioară:

Ia, servește-te!

Motanul se apropie cu aer de boier și mănâncă atent.

Catrina verifică ușile. Toate erau încuiate, dar la ușa de la intrare era un hățiș mic, probabil pentru pisici.

Aha! El știa clar pe unde să intre.

Când revine în bucătărie, Ilinca stă pe jos lângă motan și îi povestește cine știe ce. Acesta o ascultă cu atenție. Pentru prima oară de mult timp, Catrina râde cu poftă:

Discuții la nivel înalt!

Copila și motanul întorc sincronic capul. Iar Catrinei i se pare, pentru o clipă, că motanul chiar dădea din umeri, ca Ilinca.

Cineva bate la ușă. Catrina o avertizează din priviri pe Ilinca:

Rămâi aici! și duce să deschidă.

Bună ziua! Sunt vecina ta, Paraschiva. Poți să-mi zici tanti Parasca. Ia, am adus un borcan de lapte, de la capra mea. Să fiți sănătoase cu el!

Bună ziua! Catrina e ușor surprinsă, dar își revine. Eu sunt Catrina. Încântată! Vai, încă e cald! Mulțumesc din suflet! Catrina ia borcanul și o poftește înăuntru.

Tanti Parasca intră fără să stea pe gânduri.

Catrina pune borcanul pe masa de lângă sobă, Ilinca se întoarce:

Bună ziua! Eu sunt Ilinca.

Să trăiești! Eu-s tanti Parasca.

Îmi pare bine! Știți al cui e motanul ăsta?

Al cui să fie? E al meu! E vestit prin sat! Îi zice Motanul Săndel. Dacă mănâncă prea mult pe la voi, dați-l afară, acasă primește și acolo bunătăți. Să nu se lenevească și să nu prindă șoarecii doar de ochii satului.

Avem șoareci? Ilinca rămâne cu gura căscată.

Sigur avem. În case bătrânești toamna mereu își fac apariția. E și la voi, și la mine, peste tot.

Mamă, ne trebuie Motanul Săndel! Adică un motan al nostru!

Catrina râde:

Stai, Ilinca! Vedem noi. Tanti Parasca, știți pe cineva pe aici care vrea să lucreze cu ziua? Să mă ajute cu grădina și casa… Nu pot singură. Am nevoie de un bărbat la muncă grea.

Cum să nu știu? Mergi la Nea Mihai. E la trei case de-ale tale, poarta verde. Om bun, priceput, pune mâna la orice, nu ia scump.

Mulțumesc! Vai, să vă servesc cu un ceai? Abia ne-am mutat, dar am bomboane, găsesc și niște biscuiți.

Nu zic nu, răspunde tanti Parasca zâmbind.

Stând la ceai, tanti Parasca povestește despre orășel, familie, apoi brusc întreabă:

Zi, Catrina, cum de-ați ajuns să locuiți în casa asta?

Am moștenit-o, încearcă Catrina să-și stăpânească emoțiile. Nu vrea să detalieze.

Să știi, drăguță, casa asta a stat cu lacătul pe ușă vreo două decenii. Cei tineri au uitat, dar noi, cei mai bătrâni, știm că nu e chiar cu noroc. Mulți n-au stat aici. În trei-patru ani, plecau. Unii se îmbolnăveau, alții aveau necazuri ori nu-și găseau fericirea… De aceea îi zic unii că e un loc cu ghinion. A fost construită, pe vremuri, de un negustor pentru mireasa lui, care a murit tânără. El a vândut și a plecat, și de-atunci numai așa. De aproape un secol tot s-a schimbat și tot n-a rămas nimeni. Totuși, s-a renovat de câteva ori…

Catrina învârtea lingurița gânditoare.

Curios… Ce să zic. Asta ni s-a dat. Vedem noi! își scutură capul hotărât. Noi suntem fete puternice! Nu-i așa, Ilinca? Nu ne sperie pe noi! Om vedea ce fel de casă e cu adevărat.

Au trecut câteva luni.

Catrina s-a acomodat. Ilinca merge la grădiniță, iar Catrina lucrează la atelierul foto din orașel și se descurcă vopsit: fotografia a fost cândva doar un hobby, apoi vis. Încă de pe când era însărcinată, făcuse cursuri și încet-încet s-a apucat serios. Fotografiază petreceri, copii, sărbători. Acum priceperea aceasta îi prinde tare bine.

Încetul cu încetul, pune la punct casa și grădina. Ajutorul primit de la Nea Mihai (pe care îl adusese tanti Parasca) a făcut minuni.

Zi-mi Mishu! Așa mă știe lumea.

A ascultat ce-și dorește Catrina și s-a apucat de treabă.

Au curățat împreună grădina, plină de meri, peri și tufe. Catrina și-a dat seama că, dacă se ocupă cum trebuie, Ilinca va avea mereu fructe proaspete, fără să le cumpere din piață. Au reparat apoi acoperișul, veranda, scările. A durat, dar a meritat.

Casa a căpătat suflet și lumină. Catrina ieșea dimineața cu ceaiul în mână pe prispa proaspătă și simțea că aici e locul ei. Liniște și adăpost.

A preluat și grija de mătușa Aurelia, astfel încât în fiecare seară, după grădiniță, ele treceau mai întâi pe la mătușă, apoi acasă. Decizia mutării i s-a părut cea mai bună. S-a liniștit, a iertat aproape supărarea pe Dragoș.

El venea des, stătea cu Ilinca, și asta o făcea pe Catrina să accepte mai ușor situația. Dragoș nu și-a abandonat copilul. Venea în vizită, ajuta. S-a hotărât să nu mai răscolească trecutul: și ea avea partea ei de vină, s-a pierdut prea mult în rolul de mamă, soțul rămânând pe dinafară. Principala grijă: Ilinca să știe că are, deși părinții sunt separați, dragoste și susținere de la amândoi.

Mătușa a încurajat-o:

Așa-i, Catrino! Nu ține supărarea la inimă. Orice necaz, dacă-l frămânți mereu, se face munte. Uită-l! Amintește-ți ce-a fost frumos. Uite ce fată minunată ți-a dăruit Dumnezeu! Asta-i ce contează! Restul e praf! Lasă-l în urmă! Copilul tău te vrea senină, ține minte! Ea te privește și simte totul. Poate că adulții cred că pruncii nu observă, dar nu-i deloc așa. Ei văd și rețin tot. Gândește-te: ce vrei să-și amintească fiica ta despre perioada asta? Ce fel de mamă va ști ea că are?

Catrina a aprobat cu disperare, simțind că femeia are dreptate.

Curând s-a împrietenit cu vecinele. Cu timpul, copiii au început să-i bată la poartă Ilinca și-a făcut prieteni, iar doamnele treceau pe la Catrina pentru vorbă sau un ceai.

Așa o cunoaște pe tanti Maria, de la câteva case mai departe, care-i arată cum se face pâinea în casă. Ilinca e încântată, iar cu o coajă caldă, ia laptele ca pe nimic.

Apoi, se împrietenește cu Moș Vasile, care vine cu un castron plin cu cele mai mari căpșuni văzute de Catrina:

Sunt soi de Anglia, dacă te obișnuiești cu locul, îți arăt cum să le plantezi și să le crești.

După ce veranda a fost refăcută, Catrina a pus acolo o masă mare, a lustruit vitraliile colorate, iar într-un colț stă un balansoar. Ilinca stă serile acolo, cu Motanul Săndel pe genunchi, motanul decis, din prima zi, că va locui la două case. De atunci, Catrina e mereu atentă când iese dimineața, să nu calce pe șoriceii pe care motanul îi așază, la rând, pe trepte. Săndel își merită locul oricând, Ilinca iubește la nebunie motanul.

Dintre toate vecinele, doar Zinaida nu-i e pe plac. Mai în vârstă, extrem de bârfitoare și agasantă. La început, Catrina nu pricepe, apoi evită pe cât poate discuțiile, dând să oprească orice bârfă de la început.

Tanti Parasca, eu cum s-o fac pe Zinaida să mă lase? E ca un vârtej de bârfe.

Eh, nimic n-ai să-i faci. Dacă nu o mai primești în casă, o să te bârfească și mai rău! Eu am scăpat de ea altfel.

Cum așa?

Am pisici, și ea are alergie.

Să-mi iau și eu? Ori câine

Catrina se gândește.

Zinaida înțelesese rapid că la Catrina găsește o ureche ascultătoare. Cum Catrina n-o alungă din educație, Zinaida nu pleacă. Catrina îi toarnă ceai, oftează și-și repetă versuri-n minte, să nu audă cine-ce-a-mai-zis.

Cu timpul, Catrina observă ceva ciudat: de câte ori vine Zinaida, i se întâmplă ceva.

Prima dată, Zinaida rupe o fustă bună în vreun cui apărut parcă de nicăieri pe balustradă. Catrina era convinsă că nu era acolo; Nea Mishu abia refăcuse scările, le lustruise două zile.

A doua oară, Zinaida cade de pe scaun, deși nu era cum să pice, că era strâmt între masă și perete.

A fost asta pricină, sau și-a găsit altă gazdă, cert e că a venit tot mai rar.

Într-o dimineață, curățând tufișurile la poartă, Catrina aude, fără voie, vorbindu-se:

Tanti Parasca, nu vezi nimic suspect la fata asta? Cum să stea singură, cu copil, fără bărbat? Nu cred! Casa e pusă la punct, grădina la fel, precis are pe cineva! Vine noaptea, altfel s-ar fi auzit.

Lasă, Zinaida, ce vrei să zici? Știi bine că Nea Mishu a ajutat-o și l-a plătit pe om. De ce să-ți bați capul?

Și casa asta?

Ce-i cu ea?

Tot satul știe că e cu ghinion! Cât o să stea? Umblă vorba că trebuie fugit, dar ea nu se sinchisește! Și oamenii se duc la ea! La mine nu calcă, la ea e plin! De ce?!

Pentru că nu casa face omul, ci omul face casa! Catrina e om bun, de-aceea se strâng oamenii. Acum du-te, că mi se revarsă laptele pe foc!

Catrina s-a retras râzând. Oameni și oameni…

Maama! Unde ești?

Aici, Ilinca! Te-ai trezit? Ți-ai spălat fața?

Nu încă! Dar vezi!

Ilinca arată cu degetul: pe potecă, dintre pomi, Săndel vine cu un motănel mic în gură, tot roșcat. Ajunge la Catrina, se uită certăreț la ea. Ea ia puiul blănos, se miră de cât de gălăgios protestează.

Mulțumim, Săndel! Crezi că-i nevoie?

Motanul miorlăie scurt și pleacă spre casa tănții Parasca. Misiune îndeplinită.

Ilinca, cred că ai dreptate chiar trebuie. Cum îl cheamăm?

Săndel, ca pe tata!

Catrina ridică motănelul la ochi:

Bine ai venit, Sandule Săndeluț! Haideți, copii, toți în casă! E timpul de mic dejun!

Ilinca râde, împinge ușa verandei și o răcoare de bine se revarsă din casă.

Оцініть статтю
“Bătrâna casă blestemată”