De mică, am fost crescută ca o prințesă într-un palat de cristal. Tot ce era mai bun era pentru mine: cele mai bune școli, meditații, excursii în străinătate. Mama îmi spunea mereu: “Meriți doar ce e mai bun, nu te mulțumi cu lucrurile mărunte.” Tata doar suspina și dădea din cap — eram unica lui fiică. Dar când a venit vorba de fericirea mea, totul s-a întors pe dos.
“Principelui” meu nu l-am cunoscut din prima. Au fost multe decepții, relații efemere, promisiuni goale. Dar când a apărut Victor, am crezut că așa ar trebui să arate dragostea. Era politicos, atent, cu gesturi mărunțele: aducea flori fără motiv, citea poezii, mă atingea de mână ca pe o comoară. Prietenele mi-l invidiau. Toate — mai puțin Mădălina.
— Ești sigură că te iubește pe tine și nu conturile tatălui tău? — m-a întrebat ea cu precauție.
Am râs. În Victor aveam încredere ca în mine însămi. Îl iubeam până la lacrimi. Ne-am căsătorit simplu, din dragoste, fără petreceri pompoase. Părinții mi-au dat un apartament nou la etajul douăzeci — priveliștea de acolo te făcea să-ți pierzi respirația. Iar Victor, cu ajutorul tatălui meu, a devenit repede director adjunct în firma noastră. Și, drept să fiu, muncea cinstit. Tata spunea chiar că e gata să-i lase afacerea.
Eram cuplul perfect. Așa păream tuturor. După câțiva ani, am început să vorbim despre copii. Părinții visau la nepoți. Am decis cu Victor că e timpul. Dar eu nu reușeam să rămân însărcinată. Luni întregi de așteptare, deznădejde, plâns. Analizele au arătat că problema era la mine. Am făcut tratamente, terapii hormonale, am încercat să sper. Am optat pentru FIV. Mai multe eșecuri m-au doborât complet. Am devenit rece, obosită, închisă în mine. Dar Victor era lângă mine. Sau așa credeam.
Aproape era ziua mea de treizeci de ani. Părinții au insistat să sărbătorim — cu invitați, muzică, mâncare bună. Voiau să-mi readucă zâmbetul. M-am prefăcut veselă, deși în interior eram zdrobită. În mijlocul serii, telefonul a sunat. Am ieșit în camera alăturată să răspund. În sufragerie era gălăgie, iar în receptor — o voce de femeie. Rece. Sigură.
— Scuzați-mă că deranjez — a început ea. — Știu că treceți prin greutăți, dar voi, ca femeie, mă veți înțelege. Eu și Victor suntem împreună de mult. Și aștept un copil de la el. Mi-a spus că voi aveți probleme cu asta. Vă rog, încuviințați plecarea lui. Are nevoie de un fiu. Copilul meu are nevoie de tată.
Am ascultat fără să respir. Îmi zvâcneau tâmplele. Camera se învârtea. Am vrut să fug, să țip, să mă ascund. Am înțeles unde fusese în serile când spunea că merge la prieteni, la maică-sa, la întâlniri de afaceri. De ce se distanțase, devenise mai aspru, mai tăcut.
Mi-am șters fața, am tras aer în piept și m-am întors la masă. Am surâs. Râsul îmi înțepa gâtlejul, ochii mă ardeau, dar am rezistat. Când au plecat invitații, au rămas doar părinții. Atunci le-am spus:
— Tati, mamă… Victor mă înșală. Și acea femeie așteaptă un copil de la el.
Tăcerea a devenit asurzitoare. Tata s-a ridicat, s-a apropiat de Victor și i-a spus rar:
— De acum, nu mai ești fiul meu. Ieși din casa mea.
Mama m-a luat acasă. A vrut să stea, dar am rugat-o să plece. Aveam nevoie să fiu singură. Noaptea, Victor a revenit. Stătea în hol ca un câine bătut. Se ruga să-l iert. Spunea că nu o iubește pe ea. Că a fost o greșeală. Poate că l-a fermecat. Eu am tăcut. L-am lăsat să doarmă aici. Nu din milă — pur și simplu eram prea obosită să-l alung.
Dimineața, s-a rugat din nou. Volea să vorbesc cu tata, să spun că totul e în regulă. M-am uitat la el și am văzut un străin. Dragostea dispăruse. Și credința.
A plecat. Femeia, după cum spunea el, era pe punctul de a naște. Nu știam dacă era adevărat sau doar o manipulare. Dar știam un lucru: copilul pe care îl doream atât de mult încă nu era al meu. Iar al lui… va fi. Dar nu de la mine.
Acum am de ales: să renunț sau să mă lupt? Dar pentru ce să mă lupt, dacă el m-a trădat? Viața fără el mă sperie. Dar a trăi cu el… e deja imposibil.
