Astăzi, când am ajuns acasă de la piață, am observat un bărbat necunoscut pe bancă, lângă scara blocului. Ținea în mâini un plic vechi, maroniu. M-a privit imediat ce m-am apropiat.
Sunteți cumva Domnica?
M-am oprit. Plasa cu cumpărături m-a lovit ușor de genunchi.
Da… De ce întrebați?
S-a ridicat încet de pe bancă. Era la vreo cincizeci de ani, cu părul grizonat și ochi obosiți.
Vă caut de două zile.
Simțeam că inima mi se strânge.
Pentru ce?
Mi-a întins plicul, zâmbind cu o tristețe greu de descris.
Plicul acesta trebuie să ajungă la dumneavoastră.
Era greu plicul. L-am deschis cu grijă. Înăuntru am găsit o fotografie veche. Era o poză cu mine, mult mai tânără, la o stație de troleibuz, ținând o carte în mână și un ghiozdan pe umăr. Am recunoscut ziua. Era de aproape douăzeci de ani, în Chișinău.
De unde aveți poza aceasta? am întrebat, abia șoptind.
De la fratele meu.
Mi-am simțit stomacul strângându-se.
Eu nu am frate…
Nu… nu al dumneavoastră.
A arătat spre fotografie.
Fratele meu v-a făcut fotografia.
M-am așezat pe bancă. Simțeam un fel de amețeală.
De ce?
Pentru că atunci era îndrăgostit de dumneavoastră.
Am tăcut. Pe strada principală se auzeau mașini, și undeva, departe, latră un câine.
Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată, am spus încet.
L-ați văzut.
Când?
S-a așezat lângă mine.
În fiecare dimineață, el era la acea stație.
Am încercat să-mi amintesc. Dimineți friguroase, oameni cu pahare mici de cafea, troleibuze care treceau prin fața blocului.
Era cineva cu geacă neagră și aparat foto? a întrebat el.
Am simțit cum revin amintirile. Un bărbat care stătea mereu puțin la distanță. Citea uneori ziarul, alteori privea doar oamenii.
Da… am șoptit.
A dat din cap.
Acela era.
Am privit din nou fotografia.
De ce îmi dați totul abia acum?
A ezitat.
Pentru că fratele meu a murit săptămâna trecută.
Am strâns fotografia în mâini.
A lăsat asta pentru mine?
Da.
A mai scos ceva din plic: o mică foaie de hârtie. Am desfăcut-o. Scrisul era ordonat.
Dacă o vei găsi vreodată, spune-i că a fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut dimineața.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Trecem deseori pe lângă oameni care influențează viețile noastre fără să știm, fără să îi ținem minte.
L-am privit pe bărbat.
De ce nu mi-a vorbit niciodată?
A zâmbit trist.
A considerat că sunteți prea fericită ca să vă tulbure.
A urmat o tăcere ciudată. Am strâns poza și am încercat să-mi amintesc chipul lui. Dar n-am putut.
Uneori cel mai ciudat sentiment e acela că ai fost amintirea cuiva… fără să știi.
Spuneți sincer…
Dacă ați afla că cineva v-a purtat în gând ani de zile, fără să vă vorbească, ați fi preferat să aflați mai devreme?
