Capcana geloziei
Elena stătea pe pat, butonând cu oarece plictiseală telefonul vechi, rulând fără chef feed-ul de pe rețelele sociale. În acea clipă, pe ușă a intrat sora ei, și, de parcă era la ea acasă, Elena a spus fără să ridice capul:
Doina, îmi trebuie un telefon nou.
Tonul ei era sec, ca și când era ceva firesc, de la sine înțeles. Doina, care tocmai strângea lucrurile răsfirate prin cameră (se pregătea să plece), a aruncat doar o privire spre Elena și i-a răspuns calm:
Roag-o pe mama.
Elena a pufnit, ridicând în sfârșit ochii din ecran. Pe chip i-a apărut o umbră de supărare.
Mama nu-mi dă bani, a spus ea scurt. Zice că cer prea mult.
Doina a pus în geantă ultima haină, apoi s-a îndreptat și s-a uitat direct la Elena. În privirea ei nu era nici furie, nici severitate, ci mai degrabă o oboseală calmă, împăcată.
Are și ea dreptate într-o oarecare măsură, a vorbit liniștit. Dacă vrei ceva, câștigă-ți singură. Eu nu am să fiu mereu aici lângă tine.
Vorbele astea au lovit-o pe Elena. S-a ridicat brusc, fața i-a roșit de indignare.
Am doar nouăsprezece ani, și în plus, sunt la facultate! a izbucnit Elena, ridicând vocea. De ce trebuie să și muncesc? Am crescut cu ajutorul vostru și mi se pare firesc!
Doina a oftat, dar nu s-a certat. În schimb, i-a amintit surorii:
Eu, peste o lună, mă mărit. Și pentru eveniment avem nevoie de bani mulți. Bucură-te pentru mine o să am familia mea.
A ridicat geanta, s-a îndreptat spre ușă și a ieșit fără să mai aștepte răspunsul, trântind ușa. Sunetul a răsunat în cameră, lăsând-o pe Elena doar cu gândurile sale. Pentru Doina, această ceartă fusese încă o dovadă că sora ei nu are habar cum e viața când n-are cine-ți pune totul în palmă.
Elena a rămas pe pat, ținând strâns telefonul vechi. Chipul i s-a înmuiat treptat, dar din ochi încă scăpăra o sclipire încăpățânată. Șoptind, aproape pentru sine, a spus:
O să vedem noi
Pe buze i-a apărut un zâmbet sigur, alunecând pe pernă, cu ochii la tavan și vorbind încet:
Cât am nevoie de tine, nu scapi de mine. Orice-ar fi să fac.
În mintea ei deja începeau să se închege planuri vagi, dar încăpățânate, care-i dădeau un sentiment de control.
De mică Elena fusese obișnuită să i se ofere tot. Părinții o alintaseră la nesfârșit: au așteptat-o cinci ani, visând la al doilea copil, iar când a venit, i-au dăruit toată dragostea și atenția lor. Bucuria neașteptată, îi spuneau acasă, poreclă ce părea să-i traseze întreaga viață. Tot ce-și dorea, primea pe loc.
Anii au transformat acest răsfăț într-o trăsătură de caracter: Elena nici nu lua în calcul sentimentele altora lumea trebuia să se învârtă după ea. Doina renunțase de mult să se lupte cu situația: i-a făcut temele Elenei, i-a explicat lecțiile dificile, iar mai târziu chiar a ajutat-o să intre la o facultate bună. Pentru Doina, grija de soră era firească; pentru Elena, doar încă o dovadă că totul i se cuvine.
Banii n-au fost niciodată o problemă pentru Elena. Mama îi depunea lunar o sumă pe card nu o avere, dar destul cât să nu-i lipsească nimic. Dacă vreodată avea nevoie de mai mult, suna la Doina. Niciodată nu era refuzată: Doina se descurca din economiile ei și îi dădea, fără să ceară înapoi. Așa fusese mereu până când în viața Doinei a apărut Sorin.
Sorin era total diferit de foștii iubiți ai Doinei. Un bărbat chipeș, inteligent, cu simț al umorului și principii clare. Pentru Doina, el era bărbatul visurilor stâlp, atent, gata mereu să o ajute. Se surprindea pe sine cât de fericită era lângă el.
Dar, cum adesea se întâmplă, niciun basm nu e fără umbra lui: Sorin era extrem de gelos. Nu făcea crize și nu-i controla fiecare pas, dar gelozia plutea mereu în întrebări, ton, tăceri. Doina încerca să nu bagi în seamă. Credea că va trece, că gelozia e doar semn de atașament, și că se va obișnui.
Viața curgea înainte. Dosarul la starea civilă era depus, restaurantul rezervat, invitațiile trimise. Doina era complet prinsă în pregătirile de nuntă își căuta rochie, discuta meniul, punea la punct fiecare detaliu. În fiecare zi apăreau lucruri care-i umpleau sufletul de bucurie; nimic n-ar fi putut umbri această fericire.
Dar nu știa că adevăratele încercări abia încep
**********************
Elena se uita de multă vreme la telefon înainte să prindă curaj să formeze numărul. Sorin logodnicul surorii. Cel care o făcea fericită pe Doina. Dar Elena nu se lăsa copleșită de sentimente știa clar ce vrea.
Inspiră adânc și apelă. Inima îi bătea nebunește, dar vocea îi ieși calmă, chiar prietenoasă:
Sorin, salut! Sunt Elena. Uite, știu că Doina e ocupată, dar mi-e tare dor de ea. De o săptămână n-am mai văzut-o.
Se lăsă o tăcere scurtă. Apoi Sorin răspunse, vizibil surprins:
Dar nu e la tine?
Elena se încordă, iar satisfacția începu să îi crească în piept. L-a prins.
Ți-am zis, o săptămână n-am văzut-o, a repetat, mimând nedumerirea. De ce ar trebui să fie la mine?
Pentru că Doina nu doarme acasă aproape o zi da, o zi nu, vocea lui Sorin s-a înăsprit, și zice că merge la tine!
Vai! Elena făcu o pauză lungă, ca și cum doar atunci ar fi conștientizat situația. Nu știu ce să zic Mai bine te sun eu mai târziu, bine? Pa!
Nu așteptă răspuns, ci închise. Mâinile îi tremurau ușor, dar era o tresărire plăcută cea a anticipării. Totul mergea perfect!
O vedea cu ochii minții pe Sorin cum se încruntă, strângând telefonul. Cum în el se aprinde focul geloziei era impulsiv, nu stătea pe gânduri, n-ar asculta explicații. Cel mai probabil, avea să dea buzna la Doina cu întrebări, să nu creadă nici o vorbă și să o dea afară.
Și unde avea să meargă Doina când va fi dată afară? Cum altfel, la sora ei. La Elena.
În mintea Elenei se derula deja imaginea: Doina, cu bagajele la ușă, speriată, răvășită. Va căuta alinare și sprijin. Elena, o va primi, va da ceai, o va asculta, va fi bună și înțelegătoare.
Abia atunci, când Doina s-ar liniști și ar vedea cât de importantă e Elena pentru ea, îi va cere, discret, telefonul cel nou pe care și-l dorește de atâta timp. Acum, sigur nu mai poate refuza! Nu poate întoarce spatele omului care devine singura ei sprijin.
Elena s-a rezemat de spătarul scaunului, ținând încă telefonul. Planurile începuseră să se lege în minte. Doar să înceapă lucrurile să decurgă după scenariu. Și, era sigură, așa va fi
*********************
Doina s-a întors acasă binedispusă. În acea dimineață discutase cu cofetăreasa despre designul tortului de nuntă. Pe drum cumpărase prăjiturile preferate ale lui Sorin, pregătindu-se de o seară dulce. Cheile s-au învârtit ușor în ușă, a intrat și toată bucuria s-a risipit instantaneu.
Primul lucru pe care l-a observat: două valize, fix lângă intrare. În spatele lor, chipul lui Sorin răvășit de furie. Doina aproape că nu l-a recunoscut: trăsăturile blânde deveniseră dure, privirea scânteia rece, buzele strânse.
Sorin, ce-i asta? De ce mi-ai făcut bagajul? a întrebat ea sincer nedumerită. Încă mai spera să fie o glumă proastă sau un accident. Doar cu două ore înainte discutaseră cu drag detalii de nuntă, făceau planuri, râdeau…
Ia-ți tălpășița din casa mea! a răcnit el, lovind cu piciorul o valiză. Aceasta răsări spre perete. Nu suport genul tău!
Dar ce-am făcut? M-am dus la sora mea? a reușit Doina să spună, neînțelegând nimic. Chiar nu pricep!
N-ai fost la ea, a șuierat Sorin, strângând pumnii până i s-au albit încheieturile. Elena mi-a sunat azi și mă întreba când ai de gând să mai treci pe la ea, că nu te-a văzut deloc. Și atunci, spunem: unde ai dormit, dacă nu la ea?
Atunci lumea s-a prăbușit. Doina a simțit că pământul se surpă sub picioare. Încerca să găsească logică în vorbele lui Sorin, să vadă vreo urmă de adevăr.
Ce prostie N-are cum să fi spus Elena așa ceva a șoptit, încă agățându-se de speranța că totul e un coșmar. Poate Sorin a înțeles greșit? Poate Elena a glumit, iar el a luat de adevărat?
Dar după fața lui, și-a dat seama: nu e glumă. Sorin se uita cu o hotărâre rece, implacabilă. Toate îndoielile au dispărut.
Cred că în momentul ăsta regreți că ai sunat, a rostit el cu un zâmbet glacial. Ia-ți lucrurile și pleacă. Sau vrei să te ajut?
Vocea îi era atât de rece, încât Doina simțea că are în față un necunoscut. Sorin, bărbatul pe care-l iubise, n-ar fi fost în stare de asemenea cuvinte. N-ar fi putut-o privi așa.
Fără să zică nimic, s-a apropiat de valize, simțind cum înăuntru crește un gol de gheață. Mâinile îi tremurau când apuca mânerele. În minte îi răsunau întrebări: Cum s-a ajuns la asta? De ce a făcut Elena așa ceva? Ce-o să mă fac? Niciun răspuns. Doar povara grea a neînțelegerii și durerii, aruncată asupra ei de una singură.
Sorin n-a glumit a devenit clar după ce a împins-o fără milă pe palier, împreună cu bagajele. I-a smuls cheile din mână, făcând-o să simtă durerea, apoi trântitul ușii, care a pus punct la tot.
Doina a rămas în fața ușii, ținând strâns de mânerul trolerului. Lacrimile îi curgeau șiroaie, dar nici nu încerca să le oprească. Ce se întâmplase? Un an de conviețuire, planuri, visuri, seri calde în doi și totul s-a risipit într-o secundă. Cel mai rău era că nici nu a avut șansă să explice! Niciun cuvânt. Doar sentința rece și ușa trântită.
Se sprijini de perete, încercând să-și adune gândurile. Pieptul îi era apăsat, de parcă avea un sac de pietre în el. Încet, a realizat: Sorin nici nu a vrut să discute. Vorbea mândria rănită, supărarea, furia. Rațiunea se pierduse în valul de emoții.
Câteva minute a stat nemișcată, privind în gol. Apoi, cu degetele tremurânde, a scos telefonul. Pe ecran, chipul ei plin de lacrimi. A format numărul surorii singurul om la care putea apela acum.
Ai vorbit cu Sorin? a întrebat direct, fără ocolișuri.
De ce aș vorbi cu logodnicul tău? Mai ales pe la spate? vocea Elenei era prea veselă, prea satisfăcută. Chiar a pus-o pe gânduri pe Doina. V-ați certat, nu? Îmi dau seama după voce. Ei, eu oricum nu te las baltă.
Doina a închis fără un cuvânt. Îi stătea un nod în gât. Nu putea să creadă că Elena e în stare de așa ceva. Parcă nici nu voia. Mintea îi refuza să accepte: soră cu care a crescut, cu care au împărțit atâtea, a putut face asta
Cu mișcări mecanice, Doina și-a tras bagajele spre lift. Nu mai avea ce căuta acolo. Muncă? Va găsi alta nu era problema. Prieteni? În anul petrecut cu Sorin, nu se apropiase cu adevărat de nimeni tot timpul era la planuri, la pregătiri de nuntă. Sora? Dintr-odată a înțeles clar: Elena e adultă, e cazul să se descurce singură.
Cu capul aplecat, a pornit spre lift, încercând să nu se uite spre ușa apartamentului unde cândva fusese fericită. În suflet, un gol, dar și un presentiment bizar de libertate: libertatea unui nou început, chiar dacă doare
Noaptea a dormit la hotel. Apartamentul închiriat era ocupat de Elena, și nu voia să o vadă. Alegere n-a avut
*******************
A doua zi, Doina a mers la serviciu, proaspăt scăpată de tot. S-a ținut tare, încercând să-și mascheze ochii umflați de plâns cu straturi de fond de ten. Să nu vadă nimeni la muncă suferința aici era ultimul ei refugiu, locul unde putea să se lase copleșită de sarcini și să uite, fie și pentru puțin timp.
A intrat direct la biroul șefului. Inima îi bătea repede, hotărâtă să-și dea demisia: nu mai suporta orașul, unde peste tot o hăituiau amintirile cu Sorin.
Șeful, domnul Gheorghe Petrescu, a observat imediat că ceva nu-i în regulă. O aprecia de mult în doi ani nu ratase niciun termen, găsea mereu soluții și se înțelegea cu toți clienții.
Doina, ce ai? Nu pari în apele tale, a întrebat el, ridicând privirea peste ochelari.
Domnule Petrescu, vreau să-mi depun demisia, a spus ea cu un ton neutru, deși în interior era numai vibrație.
El s-a rezemat de spătarul scaunului, meditativ.
Ai răbdare, nu te pripi. Văd că ai necazuri personale, dar nu-i musai să dai cu piciorul unui job bun! Ești un angajat valoros și nu vreau să te pierd.
Doina ar fi vrut să protesteze, dar el i-a făcut semn să mai aștepte:
Gândește-te la asta: la filiala noastră din Cluj tocmai s-a deschis un post. Salariul e mai bun, oportunități de promovare sunt. Plătim firma de mutare, și la început locuiești gratis în apartamentul nostru de serviciu. E o șansă reală pentru carieră.
Doina s-a oprit. Cluj un oraș nou, o viață nouă, un tablou alb. Parcă avea nevoie de asta. Dar
Mulțumesc pentru ofertă, domnule Petrescu, a spus, adunându-și curajul. Dar trebuie să vă spun că intenționez să intru în concediu de maternitate curând.
S-a lăsat o liniște lungă. Se aștepta la dojană, la nemulțumire dar șeful doar a zâmbit.
Felicitări, Doina! E o veste minunată.
Ea a ridicat ochii, surprinsă:
Serios? Nu vi se pare că n-am să fac față?
Sigur că îți va afecta temporar activitatea. Dar revenind, vei fi mai puternică. Ne prețuim oamenii buni. Gândește-te bine la mutare ar putea fi șansa unui nou început, cu ajutorul companiei.
Atunci Doina a simțit că i se ridică un pic povara. Cineva încă are încredere în ea, cineva vrea să o sprijine în ciuda tuturor.
N-a mai ezitat.
Vreau transferul, domnule Petrescu.
Seara stătea pe pat la hotel. Avea laptopul deschis, pe ecran era site-ul unei agenții de voiaj. Mâna îi tremura când dădea click pe Cumpără bilet.
Nu i-a spus niciodată lui Sorin despre sarcină. N-a apucat să împărtășească acea bucurie proaspătă, de care abia aflase cu două zile în urmă. Dar nu mai avea sens acum. El nu ar fi crezut că e copilul lui Și la ce i-ar folosi să știe?
A apăsat pe Confirmă plata. Un bilet de avion dus, fără întoarcere. O nouă viață.
La geam, odată cu noaptea, îi veneau gânduri: la Cluj nu o cunoaște nimeni, nu există amintiri dureroase, nici trădări. Doar ea și viitorul ei.
Mâine strânge bagajele. Mâine începe totul de la zero
***********************
Au trecut trei ani de la acea ceartă. La început, Sorin era ferm pe poziție. Își imagina că Doina va înțelege greșeala, că se va rușina, va reveni umilă, implorând iertare. Își închipuia că, la început, va refuza, dar, la urmă, o va ierta noblemente, spunând: Bine, uităm. Dar să nu se mai întâmple niciodată!.
A așteptat. O zi, o săptămână, o lună. Doina nu a venit. Nici nu a sunat. Nici măcar un mesaj. La început, ego-ul îi era flatat sigur e vinovată și nu are curaj. Apoi a început să îl neliniștească. Apoi a început să doară.
Într-o zi, un prieten comun i-a spus întâmplător că Doina a fost transferată în alt oraș:
S-a mutat la Cluj, cred. A prins un post bun, avansare
Sorin a luat tot rece, dând din cap ca și cum nu-l afectează, dar înăuntru era prăpăd. Atunci a știut clar: nu se mai întoarce. Nici n-are de gând să-și ceară iertare.
Între timp, Elena continua să-l bată la cap. Apărea tot mai des la ușă, nemulțumită, plângându-se:
Dă-mi numărul Doinei! M-a blocat, poți să crezi? Nu mai am pe nimeni aici, am nevoie de ajutor, iar ea
Sorin o privea mirat, întrebându-se cum de n-a observat până acum cât de superficială e Elena. Cererile ei păreau teatrale și ochii îi trădau o falsă grijă. Încet-încet, a înțeles: Elena a regizat totul atunci. Scop clar. L-a sunat intenționat, a spus ce trebuia, știind că el va reacționa.
Știi ceva, i-a spus odată, obosit privindu-o, nu vreau să te mai văd. Ar fi timpul să-nveți să-ți rezolvi singură problemele.
Elena a dat ochii peste cap, a închis ușa trântind-o, iar Sorin a rămas pe hol, simțindu-se ușurat. Parcă pentru prima dată vedea clar cine a adus cu adevărat răul și cine a pierdut.
După câteva luni, Sorin a avut o treabă de serviciu fix în Cluj, orașul unde plecase Doina. Avea doar o zi liberă, iar seara, pentru relaxare, a făcut o plimbare prin Parcul Central. Toamna aceea a fost de o frumusețe rară: copacii ardeau în roșu și galben, frunzele foșneau sub pași, aerul era curat și ușor răcoros.
Mergea fără țintă, privind soarele coborând peste oraș și gândindu-se că viața e stranie uneori distrugi cu mâna ta ce prețuiești mai mult, crezând minciuni și oameni nepotriviți.
Atunci i-a văzut.
O familie mică: mamă, tată și o fetiță de vreo doi ani. Mama râdea, aruncând în aer frunze de arțar, tatăl susținea fetița de mânuță, iar aceasta țopăia veselă, încercând să prindă un vârtej colorat.
Sorin s-a oprit, vrăjit. Fetița era adorabilă: botișor blond, obraji rumeni, ochi albaștri exact ai Doinei. Cu respirația tăiată, s-a uitat: așa, pe neanunțate, i s-a arătat ceea ce el răpusese singur. Ceea ce putea să aibă, dar a pierdut singur.
A stat nemișcat, privind. Și, dintr-o dată, mama s-a întors și el a recunoscut-o.
Era Doina.
Schimbată, dar tot Doina. Aceiași ochi limpezi, același zâmbet cald, dar trasă de o maturitate și o siguranță nouă. I se potrivea nemaipomenit.
Il privea cum îi așeza fetiței căciula, îi șoptea ceva zâmbind tandru. Lângă ea, un bărbat nu foarte înalt, cu ochi buni și zâmbet blând, îi punea mâna pe umăr. Doina se sprijinea pe el ca pe o stâncă.
Sorin simțea un nod în piept. Nu era mânie, nici ciudă era dor, amar și o liniște apăsătoare. A știut pe loc: bărbatul acela îi oferise Doinei ceea ce el nu a fost în stare. Liniște, siguranță, dragoste fără suspiciuni și condiții.
Doina a râs curat, a luat fetița de mână și familia s-a depărtat pe alee, lăsând covorul de frunze în urmă. Sorin a privit lung, știind că nu a fost o coincidență. Era un final, clar, fără cale de întoarcere.
Putea să se apropie. Să spună: Doina, am greșit. Iartă-mă. Dar pentru ce? Să tulbure liniștea lor? Să-i amintească de durerea pe care tot el i-a provocat-o?
Nu.
Așa trebuie să rămână.
Ea e fericită. Cu adevărat. Și ciudat, asta îi aducea o alinare amară. Nimic nu e pierdut. Viața a mers înainte pentru ea, și pentru el.
A mai stat puțin, privind după familia ce se îndepărta. Apoi s-a întors, pășind încet pe covorul de frunze. În minte îi răsuna clar:
Să fie fericită. Chiar și fără mineSorin ieși din parc cu pași domoli, simțind cum frigul serii i se insinuează sub haină, dar nu mai conta. În suflet, o liniște stranie, aproape împăcată, se așternuse peste toți anii de regret. Nu-i mai era teamă să fie singur. În acea liniște, parcă pentru prima dată după mult timp, a simțit că poate merge mai departe. Nu spre trecut, nici către vina greșelilor, ci spre o viață unde, chiar dacă a pierdut, putea totuși câștiga ceva: înțelegerea.
În același timp, la celălalt capăt al orașului, Elena primea un mesaj searbăd pe telefon. O notificare de la bancă: suma de pe card scăzuse din nou. Privind ecranul crăpat, a oftat, singură în camera mică. Căutase mereu ușorul, sprijinul, ceva de câștigat. Dar astăzi nu mai avea pe cine să se bazeze nici pe Doina, nici pe Sorin, nici pe părinți. Și-atunci, ca din senin, o întrebare îi trecu prin minte: Dacă nimeni nu-ți datorează nimic, ce faci cu tine?
Nu a avut niciun răspuns atunci doar a stins lumina, cu promisiunea mută că, poate, mâine va încerca altfel.
În Cluj, Doina a ajuns acasă pe înserate. Fetița dormea în brațele ei, încă zâmbind în vis. Soțul o aștepta cu o cană de ceai, iar liniștea din apartamentul mic îi părea acum mai prețioasă decât orice nuntă, orice vis de altădată. S-a uitat la cei doi și a simțit un val de recunoștință: pentru tot ce pierduse, pentru tot ce găsise în urmă. Pentru că, oricât ar fi trădat-o ceilalți, fusese destul de puternică să nu se trădeze pe ea însăși.
În timp ce noaptea cobora peste oraș, fiecare și-a găsit, în felul lui, puțina pace. Capcana geloziei îi prinsese cândva, schimbase destine, risipise iubiri dar le lăsase fiecăruia ceva mai prețios: ocazia de a se regăsi.
Acolo unde nici regretul, nici dorința nu mai pot schimba trecutul, rămâne întotdeauna speranța de a începe, cu pași mici, drumul înainte. Chiar dacă totul arde și doare, într-o zi, liniștea se va așeza, iar fiecare va ști, fără nicio îndoială: viața are grijă, întotdeauna, să pună pe fiecare exact acolo unde îi e locul.
