Irina, ne întârziem!
Vin acum, tati! Irinuca sărea într-un picior, strângându-și șoseta.
Șosetele erau caraghioase. Fiecare altă culoare: una roz, una verde. Le primise de la mătușa ei, Cătălina, împreună cu adidași la fel de pestriți. Zicea Cătălina că așa-i moda acum.
Iar Irina o credea pe cuvânt. Cătălina era toată ziua cu ochii pe reviste și bloguri. Spunea, râzând, că dacă nu te-a ajutat norocul cu frumusețea, compensezi cu stilul și atitudinea.
Despre frumusețe, Irina nu era totuși de acord cu Cătălina. Ce dacă nu se potrivea standardelor moderne? Era slabă-slabă, ca o fetiță de colindeți, cum zicea bunica, brunetă cu ochi de cenușă, dar cu atâta sclipire în priviri, încât Irina râdea de fiecare dată când mergeau împreună pe Calea Victoriei.
Zici că nu te observă nimeni, a? Uite cum se uită toți după tine!
Cine? Cătălina se oprea și se uita în jur, simulând mirarea.
Irina râdea cu poftă; îi plăcea grozav să-și vadă mătușa dezorientată și copilăroasă. Deși era cu vreo zece ani mai mare, lângă Cătălina, Irina se simțea aproape adultă.
Naivitatea Cătălinei îi părea sfântă.
Mi-a zis că îi place de mine, Irinuca! Nu știu ce să fac!
Și ție îți place de el?
Foarte! Dar îmi e frică, mi-e rușine!
De ce, Cată?
E prea frumos. Toate colegele de la birou îi dau târcoale și el… din toate, s-a uitat tocmai la mine? Parcă nu e adevărat!
Cată, tu nu ești nimica toată. Ești frumoasă și deșteaptă! De ce să nu-i placi?
Întrebarea era pur retorică, dar degeaba încerca Irina să-i scuture neîncrederea nimic nu părea să funcționeze. Se enerva, uneori îi venea să plângă de ciudă, dar nu avea ce face.
Tată, de ce e așa greu să schimbi ce ți s-a băgat în cap o viață? Nicolae, tatăl Irinei, clătina din cap, zâmbind trist fetei lui.
Cine, tată? De ce? De ce ai face dintr-o fată frumoasă o umbră, lipsită de încredere? Pe mine nu m-ai crescut așa!
Eu nu… Dar la școală, la bunici, influențe au fost destule.
Știu. Vrei să zici că bunica a pus mereu presiune pe Cătălina. N-ai spus-o niciodată direct…
Ce rost are să-ți spun că mama mea nu a știut să-și crească fata? Ți-ar folosi la ceva? Trebuie să ai respect pentru părinți, fată. Mama s-a chinuit să ne crească singură, abia mai târziu a venit Iulian, tatăl meu vitreg. Mereu l-am respectat, deși era zgârcit la vorbe și strict cu mine. Dar m-a lăsat să fiu, m-a lăsat bărbat… Pe Cătălina însă, mama și-a pus amprenta. Băieții să-i crească băieții, fetele să le educe mamele, zicea ea. N-o judeca prea aspru, fiecare cu traumele și fricile lui.
Irina se simțea neputincioasă. Se uita la Cătălina și îi venea să plângă atât de bună, corectă, dar atât de temătoare și nesigură, de parcă lumea era un loc înfricoșător.
Mama s-a temut tot timpul pentru Cătălina, poate prea mult, până la obsesie. Țin minte cum îi făcea ciorbe speciale în sarcină, cum se temea să nu se întâmple ceva. Atunci l-am cunoscut și mai bine pe Iulian. Muncea, gătea, aducea carne și fructe din piață pentru mama. A fost o lecție de viață pentru mine. Așa am învățat ce înseamnă să fii bărbat. Păcat că tu nu l-ai cunoscut…
Îmi amintesc doar că mi-a făcut un cal din lemn.
Da, cât am așteptat să te naști, lucra de zor la calul acela… E pe pod, la bunica. Când vei avea și tu copii, îl scot.
Tati!
Ce? Și eu vreau să fiu bunic într-o zi.
Dar nu curând!
Bine, hai să lăsăm glumele, grăbește-te!
Nicolae încerca să-și îmbărbăteze fata, dar știa că întrebările n-or să scadă, iar răspunsurile nu-s niciodată simple. La ei în casă nimic nu fusese ușor.
Cătălina obișnuia să spună, când era mică, că au o casă de hârtie.
De ce de hârtie, Cată?
Uite, la fel ca laleaua asta de hârtie făcută de tine! Cât e de frumoasă… dar dacă o strivești?
Fetița a șters-o cu palma peste lalea, demonstrativ.
De ce-ai făcut asta?! Nicolae, licean atunci, o privea uimit.
Pentru că era goală pe dinăuntru. Fă-mi alta!
O să o strici și pe aceea?
Nu, vreau să-ți arăt ceva.
A băgat lut colorat în interiorul lalelei, până ce s-a umplut. Apoi a încercat s-o strivească dar n-a mai putut.
Vezi? Acum nu se mai crapă. E tare, chiar dacă e de hârtie. Iar casa noastră… îi lipsește chestiunea asta dinăuntru.
Nicolae a rămas cu laleaua în mână, impresionat de cât de mult pricepea Cătălina din haosul familiei.
Lalelele astea le învățase de la colega lui de bancă, Alina, mereu cu mâinile la lucru, mereu cu câte-un cocor sau o broscuță făcute la ore. Profesorii o lăsau în pace: era cea mai bună din clasă, le răspundea la orice.
Nicolae aducea acasă, pentru Cătălina, toate minunile de la Alina, iar sora lui era încântată de fiecare dată.
Vrei s-o cunoști pe Alina?
Daaa!
Nicolae cerea voie să meargă cu Cătălina în parc. Să aducă vreo fată acasă nu-și permitea. Mama, Lenuța, era aspră și permanent în gardă.
Nicolae! Să te gândești la viitor! Singur! Nu-ți datorează nimeni nimic! Ți-am dat cât am putut. Restul, de unul singur! Eu mai am și pe Cătălina! Și pe Iulian nu te baza, el nu-i tatăl tău.
Nicolae nu comenta. Știa că e altfel cu Iulian; nu-l considera de mult tată vitreg, ci tată, pur și simplu.
Discuțiile pe care mama le avea doar când Iulian lipsea, Iulian nu le-ar fi permis niciodată. El trăia cu credința că familia e cel mai important lucru.
Dar ce bine pentru un om nu-i totdeauna bine și pentru altul. Mama credea în disciplină și frică, tatăl în copilărie și iubire. Lenuța s-a temut mereu pentru copii, mereu cu Doamne-feri! în glas, mereu cu dacă….
Când s-a născut Cătălina, fricile au crescut. Totul a devenit altfel pentru ea. Era obsedată ca nimeni să nu-i răpească fata, să nu i-o strice cineva… Nu avea încredere în nimeni: nici în prietenele fiicei, nici în profesori, nici în alte mame. Să nu ții copilul în brațe, să nu-l frățești cu altcineva. Mama, tatăl și fratele sunt de-ajuns! Restul? Străini.
Nicolae nu înțelegea de ce atâta teamă, până când a văzut agitația mamei. A schimbat slujba, și-a luat carnet, doar să-și ducă fata la actorie, la pian, la engleză… Nici Irina n-a scăpat: a crescut între familia tatălui și a mătușii, învățând să se adapteze.
Cu timpul, în viața lui Nicolae și Alina a apărut micuța Irina, spre șocul Lenuței, care nu visa la nepoți înainte de 25 de ani.
Nicolae! Pe ce lume trăiești? Ești la facultate, copil mic, fără bani! Lenuța tremura la bucătărie.
Mami, nu mai sunt copil. Mă descurc. Alina o să aibă un copil cu mine, înțelegi?
Dar puteați să vă protejați. Sunt soluții…
Mamă, nu continua, nu pot accepta unele vorbe nici de la tine. Am auzit destul de-acum! Te rog, gândește-te.
Nicolae ieșea, trecea la Cătălina, iar pe drum intra în odaia lui Iulian.
Iulian era deja bolnav, dar strângea mâna fiului cu putere și îi lăsa cheile apartamentului.
Să stai liniștit pentru mamă și sora ta le las casa la țară. O să valoreze ceva, au ce mânca. Tu să trăiești aici, să ai casă pentru copilul tău. Nu contează notele, contează familia. Fii bărbat, să-i ții aproape pe ai tăi.
Am înțeles, tată… Mulțumesc!
Iulian nu a mai apucat să o cunoască pe Irina. A murit cu o săptămână înainte să se nască.
Nicolae a preluat spontan grija casei, și astfel Cătălina a putut răsufla ușurată. Știa de mult că Nicolae păstrează laleaua de hârtie cu miez de plastilină pe raft, ca un totem.
De ce? Cătălina atingea petalele cu degetul, simțind miezul tare.
Ca să nu mă golesc pe dinăuntru, Cată. Să-mi amintesc ce-am de făcut aici.
Și ce ai de făcut?
Să pun ceva mai mult în viețile voastre decât goliciune, nu doar pentru Alina și Irina, ci și pentru tine și mama.
Greu, Nicule… Mama n-o să înțeleagă niciodată.
Dar pot încerca…
Da, măcar atâta.
Cătălina nu voia să-i aducă conflicte cu mama. Și era și greu să mai discute cu Lenuța de la moartea soțului, parcă și-a închis sufletul într-o ușă grea. Cătălina nu pricepea ce e dincolo de tristețea asta, dar Nicolae își amintea cum era când lăsase și mama lui totul să cadă în lațul disperării. Țipete, crize, vază de cristal spartă, copilul pedepsit aiurea…
El era ca un tanc: greu de zdruncinat, dar știa că sora lui nu-i la fel.
Timpul a trecut… Irina a crescut, Alina s-a stins la cinci ani după nașterea fetei, într-o dimineață în care nu s-a mai trezit. Nicolae, încercând să facă liniște cât se pregătea de muncă, a observat absența totală a soției. Clipa aceea a rămas o pată neagră în viața lui.
Irina era la bunică, dar și-a uitat jucăria preferată un motănel de pluș. Nicolae l-a strâns în brațe și a urlat ca o fiară, disperat de suferință.
Cât a zăcut așa, nu-și amintește. Simțea doar că trebuie să trăiască pentru Irina, să meargă mai departe.
Cine ți-a spus, Irina?
Bunica. Să nu vorbesc de mami, că te doare.
Fata mea, poți vorbi oricând. Nu mai asculta pe nimeni, doar de mine!
Când Irina a izbucnit în plâns, Nicolae a înțeles cât de singură și rănită a fost.
Idila de liniște a fost tulburată doar peste câteva zile, când Cătălina a apărut, bătând în ușă, udă leoarcă, plângând.
Cată, ce s-a întâmplat?!
Mă doare… și s-a lăsat în brațele fratelui, doborâtă de o povară de neîndurat.
A doua zi, când i-a văzut vânătăile, Nicolae a priceput.
Ce-i cu asta?
Cătălina strângea mânecile la tricou, ferindu-și brațele.
Cată? Cine ți-a făcut asta?
Nu vreau să vorbesc, Nicule…
Trebuie să știu, ca să te pot apăra.
S-a uitat blând la el și a izbucnit în plâns.
A fost mama, nu-i așa? Nicolae se forța să nu-i scape glasul.
Cătălina a dat din cap; apoi și-a strâns degetele de mâinile fratelui.
Nu mă trimite la ea, Nicule, mă tem…
Nicolae, gândind repede, știa că dacă ar face scandal, n-ar rezolva nimic.
Vorbește cu mine, povestește-mi tot. Fii sigură că n-o să te las niciodată singură.
Dacă Cătălina ar fi ezitat, Nicolae n-ar mai fi putut vreodată să se creadă bărbat adevărat, dar ea a înțeles, și-a ridicat capul, semănând în momentele acelea cu tatăl lor. Și Nicolae nu putea să-l dezamăgească pe tatăl pe care îl iubea atât.
Mama a aflat că mă văd cu Marius. Îl știi?
Ăla cu părul vâlvoi? Nicolae i-a pus o cană cu ceai și un sandviș.
Da, tocmai el. N-am făcut nimic nepotrivit, doar am mers la un film, ne-am plimbat ziua în parc. Nu s-a atins de mine, dar mama a țipat la mine, m-a zguduit și… a spus lucruri de neimaginat, Nicule, că o să rămân însărcinată și-o să-mi blestem zilele, ca tine…
Cătălina a izbucnit în hohote, iar Nicolae a luat-o în brațe, șoptindu-i ca fetiței lui:
Ce potop, ce lacrimi! Nu te atinge nimeni, Cată, nimeni! Nici măcar mama. I-am promis tatălui nostru că nu te las de izbeliște. Și nu-mi calc cuvântul!
O să stau cu Irina, o să aibă grijă de ea.
Mulțumesc. Am treabă cu mama azi.
Discuția cu Lenuța a fost cumplită. A plâns, a strigat, l-a implorat pe Nicolae să-i aducă fata acasă.
Mama, Cătălina rămâne la mine.
Are școală, concursuri, note! Sfârșit de semestru!
Ai pierdut privirea de mamă. Suntem copiii tăi, nu trofee. Ai întrebat vreodată cum mă simt după ce a murit Alina? Mă ajuți cu Irina, dar vorbești cu mine ca și cum aș fi angajatul tău. Cu Cătălina la fel. Să știi ceva ea visează să fie veterinar, nu medic. Iar eu o s-o ajut. Îți garantez.
Nu poți decide tu pentru ea!
Nu! Dar nu ai dreptul să o strivești. Vrei să rămâi singură? Dacă nu te schimbi, nu ne vei mai avea niciodată aproape.
A sărutat-o pe frunte și a ieșit, apoi pe scările blocului, Nicolae a șezut epuizat pe trepte. De câte ori fugise pe scările acelea? Acum nu știa nici el. Dar a ridicat capul, a numărat fiecare treaptă… și-a dat seama că știe, în sfârșit, ce are de făcut.
Tactica lui a funcționat. Lenuța nu a rezistat mult timp să stea departe. După două zile, a venit la Nicolae să ceară împăcare cu fiica. Împăcarea a durat ani, greoi, pe un drum de echilibru fragil.
Cătălina a terminat facultatea, a ajuns într-o clinică veterinară bună. Irina chicotea, văzând-o venind acasă cu tot felul de animale.
Cată, ăsta-i șarpe, nu jucărie!
Și ce? Ia atinge-l! E cald și drăguț. Stă doar până se întoarce stăpânul său.
Gicu? Are și nume?
Da!
Irina râdea zgomotos și striga că o să urmeze drumul mătușii.
Doamne ferește! Nicolae își punea mâinile în cap, prefăcându-se speriat.
Viața mergea înainte: muncă, casă, întâlniri rare cu mama. Cătălina părea să trăiască din inerție. Irina încerca să-i facă cunoștință cu prieteni, în zadar.
Până-ntr-o zi:
Am să vă prezint iubitul meu. Dar, vă rog, fără glume!
Cătălina, nu ne vine să râdem ci să plângem, după câți ani! Irina o strângea în brațe.
Adidașul drept, care ieri fusese jucăria preferată a unei dihorine salvate de Cată, zăcea sub pat. Irina l-a tras, s-a încălțat și a țâșnit spre ușă.
Sunt gata!
Serios?! Nicolae ridica din sprâncene. Vom primi vreodată iertare de la Cătălina?
Vai, tată! Mai avem timp! Irina râdea.
Prin parcul central, i-au zărit pe cei doi de departe.
Tată, e el? Ditamai ciufulitul?
Șoaptele Irinei se auzeau prea tare. Cătălina a ridicat din sprâncene și i-a arătat că nu vrea glume.
Bună, Marius.
Nicolae.
Strângeri de mână, un zâmbet, o privire.
Irina.
Ciufulitul! Marius a râs și și-a strâns logodnica de mână. Cată, zâmbește-mi! Așa! Vreau să zâmbești tot restul vieții. Uite ce minunăție de adidași ai! Trebuie să-mi iau și eu!
Irina și-a dat seama: ochii mătușii nu mai erau de oțel s-au făcut argintii, blânzi și senini. Frumusețea asta i-a tăiat respirația fetei.
Ce? Suntem toți puțin săriți aici! Obișnuiește-te!
Ce bine! Acum știu sigur că pot intra în… clan? Să zic așa?
Familie, Marius, familie! a răspuns Irina și și-a luat tatăl de braț.
