„Și de ce oare am să te scap iarăzi?” întrebă Ovidiu, încălzind a doua cupă de instant noodles.
„Purée și chiftele!” răspunse bucuros Radu.
„O, iar?” zâmbi fals prietenul său.
„Iar!”
„Săptămâna trecută au fost aceleași chiftele reci! Cât mai poți?”
„Și tot asta o întreb și pe nevastă-mea, dar nici nu mă ascultă! Hai, bagă!”
***
Sergiu, colegul lor nou, se uita mirat la cei doi, neînțelegând de ce Radu refuza mâncarea de acasă. Ovidiu hotărî să-i explice.
„Ideea e că Radu îi e dor de mâncăruri nesănătoase – instant noodles, pizza, plăcinte – dar nevasta îi pune zilnic mâncare în pachet ca să mănânce decent. Eu îl salvez. Să n-o aruncăm! El îmi mănâncă noodles, eu îi mănânc lui mâncarea.”
„Oare gătește atât de rău?” întrebă Sergiu, scotând un sandviș din microunde.
„Nu-i chiar așa. Dar uneori te saturi de chiftele, ciorbă cu perișoare, sau carne la cuptor,” râse Ovidiu, deschizând pachetul lui Radu. „Așa că-l ajut ca un frate.”
„De ce nu-i spui să nu se mai chinuie să gătească? Ar fi fericită!” observă Sergiu.
„A încercat, dar ea nu vrea să audă!”
„Și tu ești fericit să-o ajuți?”
„Păi, de ce să irosesc mâncare bună?”
„Dacă aș avea o soție care-mi face pachet, n-aș da-o nimănui!” zise Sergiu visător, mușcând din sandviș.
„Care-i problema? Căsătorește-te! Cine te oprește?”
„N-am întâlnit jumătatea mea.”
„O să întâlnești!” îl lovi Ovidiu pe umăr. „Abia ai venit în oraș? La noi sunt fete frumoase la tot pasul!”
După masă, se întoarseră la muncă. Toți lucrau la aceeași fabrică de mobilă, pe posturi diferite: Radu era șef de vânzări, Ovidiu la asamblare, iar Sergiu, angajat recent, lucra în depozit.
Se pare că noul coleg avea dreptate. În seara aceea, Sergiu a cunoscut o femeie drăguță, cam pe la treizeci de ani.
Era într-un supermarket, încercând să apuce un pachet de paste de pe raftul de sus. Mică de statură, dar frumoasă.
„Vă ajut?” oferi Sergiu, ajungând ușor la raft.
„Aș fi recunoscătoare!” zâmbi ea.
Zâmbetul ei îi topi creierii. Totul se amestecă în capul lui. Luând pachetul, fata plecă mai departe, dar el o urmă.
„Ce gătiți?” întrebă el, prefăcându-se casual.
„Am vrut să-i fac lasagna soțului! S-a săturat de chiftelele mele,” râse ea.
„Eu sunt Sergiu. Dumneavoastră?”
„Eu sunt Ana, și putem vorbi la ‘tu’.”
Sergiu și-aduse aminte brusc de discuția de la prânz.
„Oare meriți să te chinui dacă tot tu alergi prin magazine?” o tachină.
„De ce nu? Nu-i bine să-l răsfeți pe cel iubit?”
„Am auzit o poveste azi, acum mă întreb dacă e bine sau nu.”
„Ce poveste?”
„Un tip dă mâncarea gătită de soție unui prieten, el mănâncă noodles. Cum să mai înțelegi bărbații?”
„Ciudat! Dacă aș afla așa ceva, l-aș învăța minte!” se indignă Ana.
„Dacă soția lui Radu află, o să pățească!” râse Sergiu.
„Radu?” se opri ea. „Unde lucrezi?”
„Abia am venit în oraș. Sunt angajat la fabrica de mobilă, pe malul stâng.”
Ana îl privi lung, calculând în minte. Soțul ei se numea Radu, lucra acolo, și în ultimul timp începuse să se îngrașe. Nu putea fi coincidență.
„Așa! De-aia Ovidiu mereu mănâncă mâncarea mea, iar al meu se înghite noodles!” se enervă ea.
Sergiu realiză că o dăduse de gol.
„Hopa!” zise stânjenit.
Ana lăsă coșul și se îndreptă spre ieșire, bombănind: „Asta n-o să-i iert! Lasagna?! Chiftele, cotlete, supă! Îmi bat capul degeaba!”
Sergiu o ajunse la mașină.
„Nu te pot lăsa să conduci așa supărată!” zise ferm. „Hai să bem o cafea, te calmezi, apoi pleci.”
„Nu!” protestă ea, dar el insistă.
În cafeneaua din market, Ana mâncă un prăjțel și se mai lApoi, după ce se liniști, Ana a plecat acasă cu gândul să-i pregătească soțului ei toate mâncărurile preferate, iar Sergiu și-a dat seama că poate a făcut o prostie, dar totuși a râs în sinea lui, știind că uneori bărbații au nevoie de o mică lecție.
