Raluca stătea cu ușa frigiderului larg deschisă, cu mâinile strânse la tâmple și ochii plini de nedumerire. Deja a doua oară săptămâna aceasta, tot ce gătise cu o zi înainte dispăruse ca prin farmec. Mâncarea se evaporase peste noapte, iar stomacul îi ghiorăia a nemulțumire.
Discuțiile cu soțul ei, Lucian, nu duceau niciunde. Orice încerca să-i spună despre lipsa mâncării, se termina în ceartă. O irita și faptul că Lucian stătea acasă de două luni, încăpățânat să caute o slujbă care nu mai venea, în timp ce ea trudea din greu pe un salariu aproape că ajungea doar pentru pâine și lapte. Seara, obosită și sleită de puteri, Raluca mânca o felie de pâine uscată cu o cafea lungă și slabă. Lucian părea convins că ea mănâncă pe săturate la serviciu și că nu are nevoie de altceva acasă.
Mâine plec la țară. Trebuie să ajutăm pe Viorel! îi strigă Lucian din dormitor cu o voce poruncitoare.
Cuvintele nu atingeau nici o coardă în sufletul Ralucăi, care abia se simțea în stare să stea în picioare. Dimineața s-a trezit cu febră și, fără să stea pe gânduri, și-a luat concediu medical, luând câteva pastile și retrăgându-se sub plapumă.
Și-a revenit brusc din somn la sunetul vaselor izbindu-se și ușa frigiderului trântită la nesfârșit. Cineva tropăia prin bucătărie și fredona indolent o melodie populară. Raluca, cu pași lenți și ochii aburiți, a intrat în bucătărie. În fața frigiderului stătea Nicoleta, sora lui Lucian, cu care Raluca nu avea relații bune de multă vreme.
Nicoleta trăia cu convingerea că fratele ei e dator să o sprijine, ba chiar să-i aducă mâncare acasă, pentru ea și copiii ei. De fiecare dată când Lucian îi sărea în ajutor, bugetul familiei Ralucăi se împuțina și mai tare. Acum, Nicoleta împacheta produsele alimentare din frigider ca să le ia cu ea.
Bună dimineața! i-a spus Raluca, cu glas tăios.
Tu nu ești la serviciu?! tresări Nicoleta, vizibil speriată.
Sunt bolnavă. Bănuiesc că Lucian știa că ești aici?
El mi-a lăsat cheia, răspunse Nicoleta, făcându-se mică.
Deci nu Lucian are apetitul ăla senzațional, ci tu ai mâini lungi! i-a retezat Raluca.
E fratele meu! Am tot dreptul să iau mâncare pentru nepoții tăi.
Doar că, vezi tu, fratele tău nu lucrează, nu aduce nimic în casă, iar eu ajung să hrănesc două familii fără să știu, îi replică Raluca, înfuriată.
Ce vrei să fac? Singură n-am cum să-i hrănesc. Să-mi cer iertare pentru salamul ăsta? întrebă Nicoleta, indignată.
Lasă cheile aici sau chem poliția. Cred că ai uitat că Lucian nu are niciun drept pe apartamentul ăsta! spuse Raluca, cu glas rătăcit de disperare.
O să chemi poliția pentru un salam de câteva zeci de lei? Ia-ți cheile înapoi, zgârcito! O să-i spun că are o soție nemaipomenită!
Să-i spui ce vrei, poate își găsește alta, îi răspunse Raluca, cu ochii umezi.
Lacrimile i-au început să curgă pe obraji. Atâta timp fusese luată de proastă! Nimeni n-ar fi crezut că cumnata îi fură mâncarea de sub nas, iar Lucian acoperea totul sub scuza poftelor. Cel mai rău o durea că soțul ei nu doar că știa totul, dar accepta tacit.
Nu era surprinsă; așa era soacra, la fel și copiii ei: rudele intrau oricând, luau fără să întrebe tot ce le pica-n mână. După ce s-a frământat ore în șir, a pus mâna pe telefon și i-a spus lui Lucian că vrea să divorțeze.
Te implor, lasă-mă să vin acasă să vorbim. Nu mă respinge, i-a zis Lucian, glasul sfâșiat.
Nu mai avem ce discuta. Totul e clar pentru mine, a decis Raluca, cu glas apăsat.
Oamenii ca ei nu se schimbă niciodată. Regreta doar anii tineri risipiți în zadar. În clipa aceea, Lucian îi devenise un străin și în sufletul ei știa că trebuia să pună capăt cu mult timp în urmă.
